1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Votul inimii vs votul raţiunii

Cum este mai bine să votezi: „cu inima” sau „cu capul”? Iar, în subsidiar, cu Monica Macovei sau Klaus Iohannis? O dispută care a produs o mare efervescenţă în publicaţiile dreptei.

Gabriel Liiceanu îşi îndemna cititorii să voteze ”cu inima”. Să ignore suveran orice calcul politic şi să-şi astupe urechile la cântecul de sirenă al ”cântăritorilor specializaţi de şanse”. Se revolta împotriva ”lucidităţii” şi ”inteligenţei”, pledând ardent pentru ”judecăţile inimii”.

Vizat, printre alţii, de sarcasmele primului, a răspuns Andrei Cornea, avertizând asupra consecinţelor nefaste ale ”visului-de-zi” şi ale utopiei (”basmului”) în istorie. Îşi prevenea cititorii asupra orbirii ”credinciosului” şi riscurilor rătăcirii, îndemnându-i să voteze ”cu capul, şi nu cu inima”.

Contează, desigur, la cine se referă şi unul şi altul şi pe cine recomandă, în definitiv, fiecare. Gabriel Liiceanu o susţine pe Monica Macovei, în care vede şansa unui nou ”început de care avem atâta nevoie”. Iar Andrei Cornea pledează pentru susţinerea lui Klaus Iohannis faţă de care nu manifestă o admiraţie entuziastă, dar pe care îl consideră ”singurul care l-ar putea învinge pe ac­tualul prim-ministru”.

Dar dincolo de aceste preferinţe se află o logică cu semnificaţie mai generală.

Aşadar, cine votează cu ”inima”? În termeni generali, e vorba de aceia care ignoră consecinţele, fie că nu le pasă de ele, fie că trăiesc un moment de ”uitare” sau de suspendare a lucidităţii critice. Cu inima votează aceia care caută în primul rând afirmarea de sine, care ignoră tabloul de ansamblu, repliindu-se integral pe preferinţele proprii. E votul celor care caută ”fericirea” sau în termeni politici utopia socială. În esenţă, votul cu inima este un vot identitar, căci are în centrul său sentimentul, care ar fi mai adânc şi mai autentic decât logica calculului politic.

Identitatea înseamnă însă mai multe lucruri, căci trimite fie la o sub-stanţă colectivă, fie la o ideologie ”tare”, fie la o structură sufletească ireductibilă, care nu caută dialog şi convergenţe, ci confirmări absolute. Sau, altfel spus, e vorba de acele structuri care aspiră, indefinit, la congruenţa (identitatea) opiniilor şi nu la întâlnirea lor conjuncturală.

De exemplu, din prima categorie fac parte separatiştii din Scoţia care au votat recent ”cu inima”, în favoarea afirmării identităţii lor vechi, de substrat. Un partizan al independenţei argumenta pentru separaţia de Anglia povestind cum bunicul său ”era mereu cotonogit la şcoală” dacă vorbea în galica scoţiană. În preajma referendumului, desfăşurat în 18 septembrie 2014, presa a reţinut exact aceste formulări, reluate cu mare insistenţă, tocmai pentru că exprimau cel mai bine situaţia: ”un DA al inimii împotriva unui NU al raţiunii”.

În Canada, suveraniştii din partidul ”Québec solidaire” militează iarăşi de ani buni pentru un vot al inimii în favoarea ”justiţiei sociale, egalităţii, pluralismului şi suveranităţii”. Partidul acesta declarat altermondialist, cere, pe un ton înalt, mobilizarea ”sentimentului” împotriva ”raţiunii” nemiloase a liberalilor, care invocă limitele realităţii sau a „raţiunii” conservatorilor, care îşi invită alegătorii să aibă mereu în vedere tabloul de ansamblu şi ”să gândească în mare”. Partidul ”Alianţa Canadiană”, topit ulterior în Partidul Conservator din Canada lansase, la un moment, dat următorul slogan: ”Think Big!” Era, evident, ”raţiunea” contra ”inimii”.

Este interesant că stânga politică de la ”Québec solidaire”, bănuind că votul bazat pe sentiment ar fi totuşi prea vulnerabil, a răsturnat ecuaţia, spunând mai întâi ”Pour l'amour de, votons avec notre tête!” şi apoi, pur şi simplu ”Votons avec notre tête!”. (trad. aprox. ”Din dragoste pentru idealurile noastre, votaţi cu capul vostru!” şi apoi ”Votaţi cu capul!”). Travestirea ”inimii” în ”raţiune” este o interesantă şi spectaculoasă operaţiune ideologică, ce ar merita o analiză specială.

De asemenea, grupurile care profesează o ideologie ”tare”, aşa cum este ecologismul, îşi îndeamnă votanţii ”să voteze cu inima”, aşa cum făcea acum doi ani Eva Joly în cursa pentru alegerile prezidenţiale din Franţa. Ea nu avea evident nicio şansă, dar pentru ecologişti nu contează atât victoria în alegeri, ci reafirmarea permanentă a crezului propriu şi, de aceea, ei îşi permit să ignore votul util şi orice calcul de oportunitate.

Votează cu inima şi solitarii, aceia care sunt, în esenţă, lipsiţi de vocaţie politică în sensul că afirmă mereu viziuni unilaterale, tratând teme unice în detrimentul unei imagini de ansamblu. Există în acest vot şi o formă de frondă, după cum putem întrevedea urmele unei mari şi nevindecate decepţii: ”a vota cu inima” poate prea bine să însemne şi ”a vota din inimă rea”.

Dar nu este vorba nicidecum despre sentimentalism sau de vreo carenţă reflexivă, căci – aşa cum ştim – şi inima îşi are raţiunile sale. Rezumând, am putea spune că „votează cu inima” mai ales ”credincioşii”, adică revoluţionarii, grupurile mici cu idei ireductibile, sectele politice şi, în cele din urmă, toţi aceia care nu caută, în ultimă instanţă, decât afirmarea de sine, în dispreţul afişat al circumstanţelor. Pentru cei care votează cu inima, adevărul se găseşte în ei înşişi şi nu poate fi împărţit. Dimpotrivă, cei care „votează cu capul” aşează mereu adevărul în afara lor, riscând şi acceptând ca ei înşişi să iasă mult diminuaţi. Există o aroganţă a „votului inimii” şi o modestie a „votului raţional”, care acceptă să-şi sacrifice o parte a conţinutului propriu de dragul unei platforme comune, mai largi şi, inevitabil, diluate.

În linii mari, votul „inimii” e insolubil şi, prin urmare, este mai puţin apt să joace un rol central în regimurile democratice, în vreme ce votul „minţii” dă preferinţă acelor conţinuturi care se pot topi într-o majoritate politică funcţională. Luând aminte la aceste lucruri, fiecare este liber să voteze cum doreşte. Important este să rămână conştient de răspunderile care îi revin.