1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Votul cenzitar şi sursele unor teme conservatoare

Ziarul Gândul a lansat câteva sondaje provocatoare pe teme politice ”reacţionare”. E greu de măsurat ecoul lor public, dar unele dintre aceste subiecte au stârnit reacţii polemice.

Două întrebări mai cu seamă au atras atenţia prin subînţelesul lor ”elitar”: aţi fi de acord să voteze doar cei care au luat bacalaureatul şi cei care au venituri de peste 2000 de lei? (a doua întrebare a fost, se pare, retrasă ulterior)

Se pare că mai ales a doua întrebare a atins o coardă foarte sensibilă: Vasile Ernu, de exemplu, a identificat în aceste preocupări un veritabil "fascism sau rasism social". (CriticAtac) Se poate să fie şi aşa, deşi noi vedem mai degrabă aici urmele unei gândiri neîncheiate, pierdute pe drum sau decăderea ei în registre triviale.

Tema votului cenzitar a fost abordată sporadic la începutul anilor '90, într-o epocă în care România redescoperea limbajul politicii şi căuta febril să se reconecteze la propria istorie, reluând teme vechi şi testând posibilitatea de a le adapta la prezent. De fapt, nimeni nu a propus niciodată reluarea tale quale a votului cenzitar. Este adevărat că Horia-Roman Patapievici (citat mereu cu un pasaj din „Politice”, 1996) afirma că poporul în expresia sa majoritară este incapabil să aleagă bine şi credea că principiul elitei conducătoare este validat de întreaga istorie modernă a românilor, dar censul propriu-zis a rămas nedefinit până astăzi. Imposibilitatea definirii censului a întrerupt firul acelei gândiri, care nu avea cum să-şi mai dea determinări. S-a vorbit mult în anii aceia despre necesitatea creării unei noi elite după chipul paşoptiştilor sau al Junimii ieşene, deşi discuţia nu avea sens deplin decât în planul politicii educaţionale sau al subvenţiilor culturale. Mult mai fertil ar fi fost să se remarce că ”poporul” nu a condus nici atunci când s-a exprimat prin vot universal şi direct şi că o problemă politică reală ar fi modul în care se constituie şi se reproduc minorităţile conducătoare.

De fapt H-R Patapievici a părut să ignore că ”pătura extrem de subţire”, mica elită românească de formaţie europeană pe care o evoca cu insistenţă, nu se gândea pe sine în opoziţie cu ”poporul”, aşa cum simţeau acut lucrurile opozanţii lui Iliescu din 1990, ci încerca mai curând sentimentul unui străin în propria ţară, pe care căuta cu febrilitate romantică să o redescoprere şi să şi-o aproprieze.

Alecu Russo face exact figura unui călător occidental care, spre deosebire de acela, manifesta retoric (literar) dorinţa de a se recupla la propriile origini. G. Călinescu credea că tonul e fals, dar dincolo de emfaza stilului era cu siguranţă dorinţa unui intelectual format integral în Occident de a iniţia o legătură culturală autentică cu locuitorii primitivi ai propriei ţări (cea mai bună comparaţie pe care o găseşte este aceea cu indienii din America). Aşadar, dacă drama minorităţii pro-occidentale din 1990 era aceea de a se vedea în opoziţie brutală (fizică uneori, aşa cum am văzut în Piaţa Universităţii) cu marea majoritate a poporului, drama elitei paşoptiste era ruptura culturală profundă şi slaba ei capacitate de comunicare autentică. Unii se vedeau conduşi tiranic în numele majorităţii, ceilalţi suferiseră pentru că nu puteau comunica în spiritul iluminismului în care fuseseră formaţi şi se vedeau condamnaţi să reproducă în politică vechile metode autoritare. În termeni radicali, aşa cum Russo remarca foarte bine, poporul nu înţelegea deloc ce i se spune.

De fapt problema anilor '90 a fost că o parte a intelectualităţii critice s-a identificat greşit cu generaţia paşoptistă, arogând o postură pe care nu o putea susţine. Puterea celor de la 1848 se trăgea nu doar din ideile progresiste, din inteligenţă şi cultură, ci în primul rând din proprietate. Şi tocmai de aceea, dacă cineva a pus lucrurile în mişcare în anii '90 au fost mai curând ţărăniştii, care militau precis şi în forme juridice clare pentru restitutio in integrum şi privatizarea proprietăţii colective. Pentru ţărăniştii din 1990 restul era futil, ceea ce explică inaderenţa de fond a intelectualilor la PNŢCD-ul începuturilor şi faptul că au căutat mereu alte forme de expresie politică.

Cu toate acestea, evocarea censului în 1990 avea sens, cel puţin ca mod de a stimula opoziţia faţă de tirania majorităţii. Iar, la drept vorbind, lustraţia pe care am considerat-o mulţi dintre noi o idee valabilă la începutul anilor '90 este o formă de restrângere a dreptului de vot după un ”cens” de natură morală. Dacă avere nu mai avea nimeni, unii mai păstraseră un capital imponderabil. În consecinţă, ceea ce avea sens în 1990, astăzi e numai o idee decăzută. Cei care o iau în serios aduc poate cu nişte ”rasişti”(cum zice V. Ernu), deşi ei sunt mai mai curând animatorii unor idei kitsch.