1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Vom trăi şi vom fi liberi

Sub ochii mei se desprind bucăţi din zidul berlinez. Şi acum? Salt peste timp. Victor Ponta vrea puterea totală. Celor ce nu-l agreează li se refuză dreptul de a vota. În vest se tace. Europa, nu uita! Şi România e a ta!

Angela Merkel, la 9 noiembrie 2014, la un rest din Zidul Berlinului

Angela Merkel, la 9 noiembrie 2014, la un rest din Zidul Berlinului

Sunt martor. 9 Noiembrie 1989. Sub ochii mei se desprind bucăţi din zidul berlinez, zidul ruşinii construit de comunişti la începutul anilor 60 spre a-i împiedica pe oameni să-şi ia lumea în cap.

Mi-o luasem şi eu, din România ceauşistă, cu doar doi ani înainte, hotărât, după asasinarea în puşcărie a lui Gheorghe Babu Ursu de către torţionari securişti şi tâlhari aflaţi la cheremul lor, să nu permit regimului să otrăvească ori să pună în pericol şi sufletul fetiţei mele, care tocmai se născuse.

Nu mai credeam că se va putea schimba cu adevărat ceva în bine în răstimpul vieţii mele. Dar îmi jurasem să nu-i uit şi să nu-i părăsesc la greu pe oamenii rămaşi în urmă. Îmi jurasem să fac totul pentru a deşira monstruoasa pânză de minciuni a propagandei. Uram această pânză deasă, ţesută din frig, frică şi foame, din reflexele colectiviste ale multora, din şovinism şi fundamentalism, din antisemitism şi antioccidentalism, pânza din care regimul tot confecţiona cămăşi de forţă, spre a ţine milioane de români captivi.

Berlin, în ziua Z

Reuşisem atât de greu, într-un târziu, să scap de a mea. Dar aş fi vrut mai mult decât orice să se elibereze şi toţi ceilalţi! Iar acum, ajuns, cu ajutorul unui înger bun, să vizitez Berlinul în această zi mă regăsesc, eu, Petre, redus la forma unui nod în gât, pe strada Bernauer, la câţiva metri de construcţia fioroasă din beton, cea mult însângerată. Ştiu că la umbra ei s-au stins atâţia din cei ce s-au încumetat să o escaladeze. Câţi au pierit în Dunăre, în drum spre Iugoslavia? Zidul se sparge, iată, sub împăienjenita mea privire.

Cu un microfon în mână, mă aflu aici, în mijlocul mulţimii berlineze pentru a transmite pentru Deutsche Welle, în România cea captivă încă, un mesaj de libertate, de speranţă, de nefrică. În faţa mea, puzderie de tineri, ca tot atâţia arhangheli Gavriil, călare pe monstrul din fier-betonul comunist. Pe creasta zidului îşi dau mâna un miliţian din est, un poliţist din vest, pompieri alături, alţi tineri, tot mai mulţi, escaladează fiara.

Nu-mi dau seama încă, prea bine, când s-a dat prima lovitură de baros. Dar văd că demolarea progresează în ritm alert. Iar oamenii, foşti deţinuţi în aer liber, foşti deţinuţi din temniţe şi lagăre de muncă se înghesuie tot mai încrezători spre poarta întredeschisă către vest, spre poarta către libertate.

Nu ştiu când s-au dus străjile nopţii. N-am habar când, cum am ajuns să-mi transmit reportajul nocturn. Nu ştiu pe ce străzi ale Berlinului am luat-o ca să ajung la Checkpoint Charlie. Stau şi mă uit siderat la coloanele interminabile de „garduri”, de trabanturi din carton ce-au luat frontiera cu asalt, îşi iau „adio de la Lenin” şi aşteaptă, încolonate, ca grăniceri suprasolicitaţi să se predea şi să ridice bariera. Lacrimile curg şiroaie pe obraz.

În Trabanturi, oamenii plâng. Grănicerii, securiştii au cedat nervos de mult. Bariera se ridică. Iar şi iar. Şi unii dintre ei au ochii roşii. În est, pe stradă, la ferestre, la volan şi pe trotoare oamenii bocesc. Plâng chiar şi oamenii din vest care-i aşteaptă pe necunoscuţi să treacă graniţa.

Dac-aş putea pe toţi i-aş lua, i-aş strânge în braţe. Nici ochii mei nu sunt uscaţi. Mă cotropeşte amintirea beznei de la Bucureşti. Mă zgribulesc de gerul năprasnic din casele românilor. Mă cutremur ca şi cum m-aş fi întors. Ca şi cum n-ar mai fi nicio distanţă între mine şi fierul-beton din capetele securiştilor şi activiştilor, între mine şi represiunea declanşată asupra muncitorilor de la Braşov.

Îmi amintesc de Radu Filipescu, de Babu, pe care l-au ucis, după ce delatorii au fost primii care au ridicat piatra. Îmi amintesc de scrisoarea celor şase, de cartea lui Pacepa, de Vlad Georgescu şi Noel Bernard, de Doina Cornea, de Mihai Şora, conştiinţa românească, gânditorul rămas liber chiar şi dincolo de zid, pe care-l citesc seara, înainte de culcare, dacă vreau să-mi alung disperarea. Aş vrea să fiu la Bucureşti. E totuşi oraşul meu natal.

Furat de revoluţie

Voi fi, iată că sunt la Bucureşti. Bat, în acest decembrie al anului de graţie 89, străzile din care încă nu s-a stins cu totul ecoul miilor de voci de oameni tineri care strigă: vom muri şi vom fi liberi. Îi caut pe eroi pe oamenii simpli. Pe unii îi găsesc , vociferează, stau la televizor, sunt pradă şi efervescenţei şi unui soi de nebunie.

Alţii au amuţit. Li s-au înfipt gloanţe în capete, în piepturile goale cu care, cuprinşi de febra eliberatoare a Europei, liceenii şi studenţii au ieşit, inconştienţi, lucizi, viteji, în stradă, să înfrunte tancurile, securitatea, teroriştii şi miliţia.

La Intercontinental dau de Mircea Dinescu. Auzind că lucrez la Deutsche Welle, poetul disident mă îmbrăţişează din recunoştinţă pentru colegul meu Focke. Dau de Gabriel Andreescu şi de Mihai Şora. Şed la o masă, punând revoluţia la cale. Mă aşez alături. Ambii au ieşit din dictatură nerinocerizaţi, fără să li se fi frânt coloana. Ambii sunt nu doar rectilinii ci şi doldora de planuri şi speranţe, sunt plini de o nădejde sfântă, de încredere în viitor.

Mult timp nu-i pot decât privi şi asculta, nu întrerupe, deşi am mare nevoie de o declaraţie din partea lor, de-un interviu lămuritor. Mă întâlnesc cu un vechi amic, prea bine informat. „Nu-l crede pe Iliescu, minte, dacă spune că FSN nu va participa la alegeri”, îmi spune.

Reprezentantul unei asociaţii studenţeşti mă caută să denunţe fesenismul. Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu răsar din negura istoriei româneşti. Auzindu-se că transmit pentru un post occidental, mi se pasează multe mesaje conţinând semnale de alarmă.

La mineriade

Aş vrea să stau, s-ajut, n-aş vrea să plec din Bucureşti. Dar şefii mă recheamă. Unde pot fi mai de folos? Timpul a devenit nerăbdător, se accelerează din ce în ce mai mult, pare că a înnebunit. Ne aflăm în 13-15 iunie 1990. Un iureş de sânge, din bâte de securişti cu lămpaşe de ortaci şi de mineri manipulaţi ţâşneşte pe străzile bucureştene. Epoca de aur intrată în concubinaj cu epoca de piatră. Aplaudate de pe margine de gospodine derutate, violenţa şi moartea se năpustesc kampucian asupra străzilor bucureşte, asupra românilor cu ochelari, asupra bărboşilor şi-a celor cu cărţi în braţe.

Românii, iată-i, vai, scindaţi, pulverizaţi şi împărţiţi din nou în oamenii lui Ion Iliescu şi în „vânzători” de ţărişoară: zdrobiţi sunt cei, sătui de totalitarism, ce vor democraţie, nu comunism şi nici fascism, cărora regimul le zice „legionari” şi îi vânează cu mineri, cu agenţi secreţi şi cu jandarmi.

Şi iată-l, după mineriadă, neras, încercănat, descumpănit şi consternat pe acest Nestor al filosofiei româneşti. E Mihai Şora, cel ce rezistase liber unei jumătăţi de veac de dictatură. Îşi învăţase copiii să gândească - şi prin unul dintre ei pe mine. Îndrumase către libertate câteva generaţii de intelectuali şi-apoi pusese umărul la reconstrucţia României abia eliberate. Intrase în guvern. Uite-l cum se clătină îndoliat de stâlcirea în bătăi a tinerilor maltrataţi, ucişi în numele stabilizării regimului Iliescu. A părăsit guvernul pe care nu l-a mai putut cauţiona. „Cum de-a fost posibil”? se întreabă omul care lămurise nenumăraţi nedumeriţi.

Europa e zguduită de revoluţii. O parte a lumii libere îşi trage sufletul, iar alta se întreabă cum să se raporteze la Germania. Să-i permită oare reunificarea? Nu-i oare prea periculos? Dar libertatea e indivizibilă. Setea de libertate nu se poate reprima la nesfârşit.

Spre România nu se priveşte însă prea atent. Vestul s-a obişnuit cu ideea că în ţara unicei revoluţii sângeroase, ceasurile pot merge la rigoare invers. Dar chiar şi aşa, revolta occidentului în faţa barbariei redezlănţuite-i mare. Regimul, Ion Iliescu, Petre Roman, alţii ca ei mint cu neruşinarea tipică. La „Ministerul Adevărului” se munceşte zi-lumină, orwellian.

După ani şi decenii

Minciunile bătrânilor se împreunează cu ale învăţăceilor. Din cenuşa ceauşismului îngremănat cu iliescismul apar, precum din spuma mării otrăvite de posteritatea comunistă, barzii C.V. Tudor, Păunescu, Nicolaescu, apar fascişti şi comunişti reprofilaţi, privatizaţi, mogulizaţi şi deputaţi. Apare şi reapare Adrian Năstase.

Magistraţi ca procurorul Panait, care iau legea în serios şi încearcă să facă dreptate, îşi găsesc moartea, misterios. Un simulacru de capitalism triumfă, dar e unul mai mult decât impur şi mafiot. Justiţia e un soi de preş. Apoi, românii se mobilizează brusc. Uluitor, dar Adrian Năstase e înfrânt. Noul preşedinte, Traian Băsescu, găseşte un „SRI în care Sorin Ovidiu Vîntu ştia lista cu cei ascultaţi”, iar şeful serviciului secret, Radu Timofte „mergea cu maşina” mogulului. Situaţia, încetul cu încetul, se îndreaptă. Justiţia se vede pusă în oarecari drepturi. Europa, încântată, îi adoptă pe români. NATO le deschide uşa.

Dar apoi situaţia se tulbură din nou. La Moscova, Vladmiri Putin şi-a consolidat puterea. E un fost kaghebist care îşi face de cap şi încurajează şi alte reţele formate din foşti poliţişti politici să-i urmeze exemplul. Pe măsură ce la Bucureşti justiţia îşi îndeplineşte tot mai eficient misiunea, baronetul mafiot se-nstăpâneşte prin revolta generată de erori politice şi prin minciuni televizate, împletite într-o religie a demonizărilor, ce demolează şi reperele morale, nu doar pe cele politice.

Un prezent tulbure şi trezirea din reverie

Şi-acum? Salt peste timp. La cârmă e pupila lui Adrian Năstase. E plagiatorul mitoman. Liderului PSD-ist nu-i ajunge puterea, ca premier. Vrea şi preşedinţia. Vrea puterea totală, nu de alta, dar „n-o deţinem dacă nu controlăm justiţia”, afirmase aliatul său securist. În acest scop recurge la o campanie care ar trebui să-i excludă automat partidul din rândul socialiştilor europeni.

Dar socialiştii tac. Şi nu doar ei. Unii întorc capul ca la München, în 1938. Se prefac că nu i-au văzut pe români batjocoriţi în metropolele occidentale, de către diplomaţii lui Titus Corlăţean, care le-au refuzat dreptul de a vota.

Europa, de ce taci? Europa, nu uita! Şi România e a ta!

Dar ţara s-a săturat să tacă. Oamenii au ieşit în stradă, în est ca şi în vest. Revendică demisia intolerabilului ministru de externe. Unii scandează „Jos Ponta!”, „Jos comunismul”! Se transmit febril mesaje pe reţele de socializare. E o stare de spirit de intensitatea celei din decembrie 89. Deloc de mirare, fiindcă de atunci încoace „n-au încetat să ne tot fure revoluţia”, după cum, inspirat, a scris cineva.

Printre mesaje îmi atrage atenţia cel mai greu. E al unui mesager al Providenţei. Mihai Şora a împlinit 98 de ani. El nu şi-a vândut conştiinţa. Dar e alarmat. În ziua arhanghelilor Mihail şi Gavril, gânditorul român le cere compatrioţilor săi să-l voteze pe Iohannis. Altminteri, „cu un Victor Ponta Preşedinte...ne îndreptăm spre o Românie a furtului generalizat, o Românie a imposturii guralive şi dezordonate, o Românie a incompetenţei şi a neruşinării, în care...oameni corupţi, lipsiţi de scrupule, lipsiţi de caracter se vor afla la cârma ţării noastre, mai exact: LA TOATE CÂRMELE ROMÂNIEI”.

Mă întreb dacă am visat căderea zidului. Mă întreb dacă au murit degebea cei ce-au scandat în România „vom muri şi vom fi liberi”. Mă întreb dacă sunt pradă unui delir. A şi refăcut Putin Cortina de Fier? Oare halucinez crezând că naţiunea va asculta de oameni ca Mircea Cărtărescu şi Mihai Şora? Că românii vor striga, vom trăi şi vom fi liberi? Că se vor opune minciunii şi tiraniei? Că se vor duce cu mic cu mare la vot? Că-şi vor pune ştampila în dreptul numelui acelui neamţ care a garantat că nu va atenta nici la justiţie nici la libertatea românilor şi nici la orientarea către vest a ţării? Mă întreb: îi vor mai lăsa oare oamenii pe impostori să-i calce în picioare?

Mă trezesc din reverie. Cu ochii minţii văd în faţă clar. E o Românie liberă. Trăieşte.