Vocea raţiunii

Fără a fi singurul, dar ca puţini alţii, scriitorul israelian Amos Oz s-a implicat lucid şi tenace, în dezbaterile generate de conflictul din Orientul Apropiat prin cărţile sale, prin articolele şi eseurile publicate şi traduse în întreaga lume.

Pledînd împotriva fanatismului, în cărţi şi în viaţă, în favoarea păcii, dar nu a uneia cu orice preţ şi necondiţionate, dispus să-şi revizuiască poziţiile, nu radical ci doar nuanţîndu-le în funcţie de şansele unei soluţii de a aduce pacea, intervenţia sa publicistică în dezbaterile iscate de felul în care autorităţile israeliene au tăiat calea aşa numitei „flote a solidarităţii”, devenise aproape scadentă.

Sub titlul „Spirala ucigaşă”, Amos Oz semnează un articol pe care Frankfurter Allgemeine Zeitung l-a tipărit înainte ca ceaţa ce învăluie încă toate cele petrecute pe bordul navei Mavi Marmara să se risipească.

Opiniile scriitorului israelian, adept al soluţiei celor două state, membru al mişcării Peace Now, sunt greu digerabile pentru adepţii înverşunaţi ai soluţionării conflictului prin forţa armelor.

De peste două mii de ani, evreilor le-a fost dat să cunoască limbajul violenţei doar sub forma loviturilor pe care le-au tot primit. De cîteva decenii încoace suntem şi noi capabili să recurgem la violenţă. Această putere ne-a ameţit adesea. Dacă suntem confruntaţi cu o problemă, ne imaginăm că o putem soluţiona doar militar, precum cel care, ţinînd în mînă un ciocan, ar vedea în fiecare problemă un cui.

O incursiune în istoria statului evreu îi permite autorului să readucă în actualitate figurile unor lideri ai generaţiei de întemeietori care au recunoscut limitele violenţei şi au ştiut cum să procedeze spre a nu le transgresa.

Cotitura fundamentală în schimbarea strategiei ar fi indus-o războiul de şase zile, din 1967. De atunci ar data şi fixarea pe forţa militară, mantra, deviza fiind, pînă azi, următoarea: dacă obiectivul nu poate fi atins prin forţă, trebuie să recurgem la şi mai multă forţă.

Produsele acestei noi strategii nu doar militare ci şi mentale ar fi încercuirea Fîşiei Gaza, pe de o parte, şi, pe de alta, ideea că Hamasul poate fi înfrînt „manu militari” - în acelaşi fel lăsîndu-se „soluţionată” şi problema palestiniană.

Riscînd să suscite aversiunile latente sau reacţiile vehemente ale propriilor săi conaţionali, Amos Oz întrevede în organizaţia Hamas nu doar componentele ei teroriste ci şi statutul ei „ideatic”, ideologic (fanatic, ce-i drept), născut însă din descumpănirea şi disperarea multor palestinieni.

Ceea ce adepţilor soluţiilor dure în combaterea terorismului li s-ar putea părea un sacrilegiu, o erezie fatală, dobîndeşte în discursul raţional şi lucid al scriitorului israelian statutul de axiomă morală şi demonstraţie irecuzabilă, istoric argumentată:

Niciodată o idee nu a putut fi anihilată prin violenţă, nici prin blocade, nici prin atacuri aeriene, nici prin coloane de blindate, nici prin bătălii navale. Pentru a înfrînge o idee trebuie să-i opui ceva mai bun, o altă idee, mai atrăgătoare, mai acceptabilă.

Aplicată în cazul conflictului israeliano-palestinian, axioma ar avea drept consecinţe crearea unui stat palestinian, format din Cisiordania şi Gaza în frontierele din 1967, cu capitala în Ierusalimul de Est, şi încheierea unui acord de pace între guvernul lui Abbas şi cel israelian.

Cît desptre conflictul cu Fîşia Gaza, acesta ar fi soluţionabil doar prin tratative cu Hamas, preferabilă fiind şi includerea în negocieri a lui Abbas şi a mişcării Fatah.

În situaţia actuală, scenariul pare de-a dreptul utopic - deşi nu mai puţin himerică este şi convingerea că soluţionarea conflictului ar fi posibilă doar prin suplimentarea şi intensificarea mijloacelor militare.

Enunţînd banalul adevăr că nici israelienii şi nici palestinienii nu sunt doar ei locuitorii exclusivi ai ţării - sau ai Ierusalimului - Amos Oz dă acestei constatări rezonanţa unui avertisment:

Cît timp noi, israelienii şi palestinienii, nu recunoaştem consecinţele logice ale acestui simplu adevăr,vom trăi într-o permanentă stare de asediu - Gaza sub asediu israelian, Israel sub cel internaţional şi arab.

Ca şi cum ar fi intuit că adversarii săi îl pot acuza în cel mai bun caz de idealism, de pacifism sau de defetism, Amos Oz revine asupra importanţei pe care o are potenţialul militar pentru Israel, pentru existenţa şi libertatea statului evreu.

Dar - orice încercare de a uza nu preventiv, în scopul apărării, ci ofensiv de acest potenţial, spre a elimina probleme şi idei - se va solda cu şi mai multe catastrofe de felul aceleia petrecute în dreptul ţărmurilor Fîşiei Gaza, în larg, în apele internaţionale.

La finele lecturii acestui apel la raţiune lansat de scriitorul Amos Oz , ne putem teme că zicala ”nimeni nu-i profet în ţara lui” se va adeveri, din păcate, şi de astă dată…

Autor: Rodica Binder
Redactor: Cristian Ştefănescu