1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Vitezele Europei

Ce răspuns ar putea oferi țările Estului la această puternică aspirație a Vestului de a-și pune mai  bine în valoare posibilitățile? Nu e ușor de spus.

În discursul ținut la finele lunii trecute la Universitatea Catolică din Louvain, Jean-Claude Juncker a ridicat puțin vălul de pe proiectele privitoare la viitorul Uniunii Europene. Nu a spus decât puțin, în doză homeopatică menită să pregătească opinia publică pentru marea dezbatere care va veni: ”Putem face multe lucruri împreună, dar nu e momentul să credem că am putea face toți același lucru împreună. Cred că e timpul să dăm un răspuns la această întrebare istorică: dorim oare să continuăm toți cei 28 laolaltă - de fapt l-am pierdut deja pe al 28-lea -  sau ar fi mai bine poate ca cei care doresc să avanseze mai rapid să o facă fără să-i perturbe pe ceilalți, realizând o construcție politică mai bine structurată, deschisă în cele din urmă tuturor? Voi pleda pentru această idee în zilele care vor veni. Restrângând-ne puțin, vom putea face lucrurile mai bine”.

Dar înaintea președintelui Comisiei Europene, cu ocazia reuniunii de la Malta din 3 februarie, cancelara Angela Merkel vorbise la rândul ei despre ”o Uniune europeană cu viteze diferite” care să răspundă faptului că ”nu toți doresc să participe de fiecare dată la toate etapele de integrare”. Președintele François Hollande confirmase că din Franța lucrurile se văd în chip asemănător: ”Este posibil să vorbim de mai multe viteze? Răspunsul este da”. Toate aceste declarații pregătesc după toate aparențele o afirmare mai clară a acestui proiect cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma.

Dar ideea nu este deloc nouă. Ea vine din anii 90, de pe vremea în care conservatorii germani credeau că ar fi prerefabil să se creeze un nucleu dur al Europei capabil de performanțe economice mult mai înalte. Iar de atunci, dacă din motive de oportunitate politicienii au ocolit subiectul, s-au făcut mari progrese în plan conceptual.

În aprilie 2013, filozoful german Jürgen Habermas arăta că dilema în care este blocată UE constă în contradicția dintre politicile economice obligatorii pentru păstrarea monedei comune și revendicările pentru mai multă democrație europeană, iar soluția - spunea el - ar fi crearea unei uniuni politice a țărilor din zona Euro. Proiectul, observa cu luciditate filozoful, nu ar fi fezabil decât în cazul în care țările non-euro ar consimți să rămână deoparte, dar dacă acest lucru nu s-ar putea realiza, ar fi totuși necesar ca Uniunea să fie ”refondată” pornind de la instituțiile existente.

De fapt, chiar acest lucru se întâmplă. Țările ”periferice” nu par deloc să agreeze ideea Europei cu două viteze și cel puțin liderii politici din România au contestat mereu proiectul pe un ton categoric. Prin urmare, rapoartele pe tema viitorului UE care au fost adoptate recent în Parlamentul European au ca scop exact acest lucru: refondarea Uniunii pe terenul structurii instituționale actuale. Ele nu sunt însă suficient de limpezi din cauză că au încorporat o mulțime de compromisuri de natură să le facă acceptabile.

Eurodeputații din ”periferie” au continuat totuși să ridice obiecții. Cel puțin eurodeputații români, în marea lor majoritate, au votat contra rapoartelor care - după cum încerca să explice deputata Adina Vălean  - ”cuprind multe prevederi care se subsumează a ceea ce noi numim o Europă cu două viteze”.

Problema este că eurodeputații români, la fel ca și politicienii din țară, nu au adus niciodată argumente consistente împotriva Europei cu mai multe viteze în afara unor considerații vagi de natură pur emoțională, cum ar fi de pildă că unii se vor detașa de alții lăsîndu-i în urmă, că se vor crea discriminări sau că o soluție nu poate fi cu adevărat bună decât dacă este unanim acceptată. Toate acestea sunt argumente exterioare care nu au atacat fondul problemei. În vestul Europei, în schimb, planurile au luat avans și, așa cum am arătat de multe ori în anii din urmă, există mai multe grupuri de lucru care au redactat proiecte cuprinzătoare de pe poziții ideologice diferite.

Pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine natura și finalitatea acestor proiecte este bine să citească, de exemplu, proiectul Grupului Glienicke (”Towards a Euro Union”) semnat de 11 economiști, juriști și politologi germani care fac recomandări de reformă  precise și îndrăznețe. E un proiect liberal care și-a găsit însă și un pandant socialist într-o tentativă a unui grup de intelectuali francezi (printre care Thomas Piketty și Pierre Rosanvallon) care au așezat în mijlocul inițiativei lor mutualizarea datoriilor suverane (”Manifeste pour une union politique de l'euro”). Ideea unei  Europe mai solidare are însă adepți și pe teren german dacă ne gândim chiar la propunerile lui Jürgen Habermas, pe care l-am citat mai sus, și care spunea că ”ar fi necesare politici privind creștea economică raportate la zona euro ca întreg.

În sfârșit, după episodul crizei grecești și după eșecul grupărilor de stânga de a schimba orientarea generală a Europei, versiunile liberale ale reformei și-au consolidat probabil dominația, dar semnificativ este că și aceste alternative ale ”solidarității” propun invariabil același lucru și anume asocierea țărilor avansate într-o construcție politică distinctă de celelalte. Nu este exclus ca cercurile eurofile să fi înțeles că cel mai bun răspuns la ofensiva partidelor eurocritice ar putea fi tocmai crearea unui nucleu european care să amorseze pe cont propriu motoarele creșterii economice.

Ce răspuns ar putea oferi țările Estului la această puternică aspirație a Vestului de a-și pune mai  bine în valoare posibilitățile? Nu e ușor de spus. Dar un lucru e cert: opoziția aceasta pur sentimentală care se face îndeobște în România și care nu se bazează pe nimic precis, nefăcând referire nici măcar la un plan limpede de viitor pentru propria țară, nu folosește la nimic.