1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Vidul de autoritate provoacă nesiguranţă

Examenul de limbă română pentru absolvenţii clasei a VIII-a prilejuit o dezbatere care dezvăluie lipsa de autoritate care caracterizează toate domeniile vieţii publice din România

În urma examenului de limba română pentru absolvenţii clasei a VIII-a, a fost iniţiată o petiţie prin care se solicită revizuirea “de urgenţă” a baremului. Petiţionarii susţin că o problemă de sintaxă propusă la examen este ambiguă şi că ar îngădui, simultan, două soluţii. Examinatorii pretind că o anumită propoziţie este subordonată subiectivă, în timp ce petiţionarii cer să se admită că poate fi considerată şi subordonată predicativă.

Semnificativ este golul de autoritate din această dispută. Chiar dacă există, cu siguranţă, profesori şi gramaticieni capabili să ofere criteriile dezambiguizării, ei nu se află la vedere şi nu constituie o autoritate în sensul deplin al termenului. În vremurile de tristă amintire ale epocii comuniste, şcoala şi instituţia limbii erau mai bine păzite. Comunismul nu reuşise să distrugă totul şi competenţa academică se bucura încă, în anumite domenii, de recunoaştere publică. Este adevărat că libertatea gândirii fusese complet abolită, dar în domeniile strict normative (şi care prin natura lor se acordau mai bine cu dogmatismul general) mai existau somităţi care vorbeau la radio despre greşelile de limbă, căutând să fixeze mai bine normele în conştiinţa publică.

Cu ani în urmă, după revoluţie, George Pruteanu, pe vremea în care Gabriel Liiceanu îl numea “arheul culturii române” susţinea şi el la o televiziune particulară o execelentă emisiune despre limba română, dar nu a reuşit să ajungă la o veritabilă autoritate. “Arheul” a decăzut la stadiul unui naţionalism isteric, ieşind de pe orbita carierelor credibile.

Ambiguitatea pe care o reclamă părinţii elevilor de clasa a VIII-a este, în primul rând, efectul lipsei de autoritate. Şi nu este deloc întâmplător că toată viaţa publică din România se zbate dureros în multiple ambiguităţi, aparent, irezolvabile. Cine ar trebui să participe la şedinţele şefilor de stat sau de guvern din UE? Chiar dacă au fost formulate în ultimile săptămâni destule argumente complexe şi convingătoare, lipseşte autoritatea care să le consacre. Curtea Constituţională a încetat demult să mai fie o autoritate reală, iar în cazul acesta s-a antepronunţat deja prin declaraţiile preşedintelui său, încălcând propriile reguli de funcţionare.

Dar ambiguităţile se află peste tot, începând cu interpretarea trecutului istoric, care se zbate el însuşi în nesiguranţele cele mai dureroase: A fost Ion Antonescu un politician vinovat sau, dimpotrivă, o victimă eroică a duşmanilor naţiunii? În ciuda unor eforturi consistente ale unor intelectuali din noua generaţie, dilema continuă să trăiască, ca o rană nevindecată, în adâncurile sentimentului patriotic.

A existat, în România, o politică sistematică de persecutare a evreilor sau nu a existat? Surprinzător, un lider al partidului de guvernământ, cadru universitar, părea să creadă până de curând că nu a existat şi că progromurile anti-evreieşti au fost produsele fictive ale unei propagande ostile.

A fost MS Regele Mihai I o garanţie a conservării europenismului democratic într-o epocă de gravă regresiune totalitară sau, dimpotrivă, a fost un colaborator servil al puterii sovietice? Numai întrebarea pare să maculeze, nedrept, figura Regelui, dar preşedintele Traian Băsescu a dezgropat aceste interpretări din subsolurile unui naţionalism frustrat, de sorgine nebuloasă.

Mergând îndărăt pe firul istoriei, vom găsi alte şi alte ambiguităţi şi, mai ales, vom remarca că nu există autoritatea capabilă să le dezlege. De exemplu, Alexandru Ioan Cuza este glorificat astăzi de susţinătorii preşedintelui Traian Băsescu, dezavuând implicit instaurarea monarhiei în România. Dar cine ar mai avea deplina autoritate să clarifice anumite lucruri şi să construiască un canon naţional? Unul menit nu să anuleze discursul liber despre istorie şi interpretările alternative, ci să constituie temeiul de valori pe care se construieşte o naţiune.

Nesiguranţa cu privire la marile evenimente istorice a produs în ultimul secol o uriaşă caricatură: tracismul sau dacismul, care a inventat în spaţiul carpato-danubiano-pontic o strălucitoare civilizaţie străveche. Şi din nou o dilemă irezovabilă la fel ca la examenul de sintaxă: de la cine ar trebui să se revendice românii? De la daci sau de la romani?

Marea problemă a vieţii româneşti este că, deşi există destui intelectuali şi în general profesionişti calificaţi, nu mai are cine să-i tălmăcească dilemele.