1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Victoria asupra neo-barbariei

Petre M. Iancu29 septembrie 2014

Un cor entuziast alcătuit din observatori politici şi-a înălţat zilele trecute spre tării imnurile de glorie închinate recentei schimbări la faţă a preşedintelui Obama. E bine că America s-a activat. Dar a făcut-o bine?

https://p.dw.com/p/1DN7K
Barack Obama, la 23 septembrie 2014, vorbind la Naţiunile Unite
Barack Obama, la 23 septembrie 2014, vorbind la Naţiunile UniteImagine: Reuters/Kevin Lamarque

Cunoscut ca retractil şi izolaţionist, preşedintele american s-a dat de trei ori peste cap şi a bifat într-un târziu schimbarea de paradigmă pe care o anticipasem prematur. Odată cu discursul antiterorist dur, rostit de Obama la Naţiunile Unite, democraţia americană a revenit în arenă în calitatea ei de actor activ, un rol firesc pentru o superputere şi, totodată, o partitură imperioasă întru apărarea tot mai rău agresatei lumi libere.

Marcând cu salve de elogii acest moment de „întoarcere a Americii“ la postura ei tradiţională de „jandarm al naţiunilor”, un ziar german de stânga interpreta proaspăt abandonatul neo-izolaţionism al preşedintelui american ca tentativă a lui Obama de a se germaniza. De a se transforma, o vreme, în "cancelar german". America, afirma în context Nicolas Richter, în Süddeutsche Zeitung, a luat o pauză „spre a-şi crea locuri de muncă şi a-şi reasfalta autostrăzile, prelucrând lumea ceva mai mult în ipostaza ei de teren de afaceri, decât de câmp de luptă”. Or, cu atacurile asupra teroriştilor ISIS din Siria s-ar fi pus capăt acestui episod de „autoexplorare americană”.

Ar fi avut loc o "rectificare necesară", admite Richter, întrucât Obama ar fi înţeles că, potrivit autopercepţiei americane, SUA rămân, totuşi, "liderul lumii libere". Pe de altă parte, America ar fi devenit în ultimii ani „mai sobră, mai suplă şi mai realistă", crede observatorul german, care se întreabă concomitent, în mod tipic pentru un editorialist de stânga, în ce măsură restul lumii e oare îndreptăţit să se bucure de această „revenire a SUA la serviciul lor de poliţist al lumii”. Evocând oceanele de neîncredere la adresa Americii acumulate „din 2001 încoace”, autorul relevă însă uşurarea domnind la Naţiunile Unite în legătură cu recuplarea Washingtonului la problemele unui mapamond „chinuit anul acesta de epidemii, războaie şi terorism”.

Fiindcă, după cum recunoaşte deschis observatorul german, nimeni, nici europenii şi nici arabii n-ar fi ieşit, fără americani, să lupte împotriva monstrului dezlănţuitei barbarii teroriste a „Statului islamic”. O atare luciditate se regăseşte mai rar în paginile unor ziare de stânga din vestul Europei. Chiar şi lor cuţitul, pesemne, le-a ajuns în fine, în mod perceptibil, la os. Concomitent, Nicolas Richter nu e un naiv. Comentatorul ziarului bavarez nu-şi suprimă complet impulsul critic, menţionând motive serioase de justificată prudenţă faţă de noua politică externă a unei puteri mondiale, al cărei raport cu lumea e „incalculabil şi eratic şi pendulează adesea între habarnism şi alarmism”.

Nu e, din păcate, o lege, ca astfel de analize, până la un punct coerente şi sagace, să depăşească până la capăt superficialul. Ca vechi adept al lui Obama, analistul din München recunoaşte existenţa unor „limite şi contradicţii” în strategia Casei Albe faţă de Orientul Mijlociu”. Richter salută totuşi entuziast proiectul antiterorist şi prezenţa la cârmă, în următorii doi ani, a actualului lider de la Washington, omiţând să-şi pună unele întrebări esenţiale în legătură cu volta demersurilor externe anunţate de Obama şi cu destinul ei.

Ignoranţa, instabilitatea şi precaritatea n-au marcat politica externă americană decât în câteva faze regretabile. În anii 70, sub Nixon şi Carter, bunăoară. Primul a cedat crescândelor presiuni interne şi externe şi a pus capăt operaţiunilor de stăvilire a expansiunii comuniste în Vietnam. Sub Carter a avut loc catastrofa basculării în fundamentalism şi teocraţie a Iranului, precum şi aventura afgană a Uniunii Sovietice. În anii 90, sub Bill Clinton, s-au redus semnificativ capacităţile serviciilor secrete americane, expuse ca atare, în mod vinovat, riscului de a fi luate prin surprindere de terorişti de felul autorilor megaatentatelor de la nine/eleven.

În fine, fără naivitatea multilateralistă şi izolaţionismul administraţiei Obama, a cărei slăbiciune a încurajat masiv renaşteri neototalitare şi tirani de felul lui Putin, problema terorismului islamist s-ar fi pus azi în cu totul alţi termeni. Dacă nu s-ar fi luat pauze de la datoria de-al combate, asumată energic de administraţia precedentă, dacă s-ar fi ţinut cont de sfaturi bătrâneşti, dar de o tulburătoare actualite, precum 'si vis pacem, para bellum', Obama nici măcar n-ar fi trebuit să rostească discursuri belicoase la Naţiunile Unite.

Pe moment, nu se justifică optimismul debordant al multor comentatori. Nu se vor putea scoate castanele din foc cu mâinile altora. Extrem de pernicioase riscă să fie şi avansurile făcute de unii responsabili occidentali unor satrapi şi tirani arabi şi musulmani, cotaţi, dimpreună cu liderul de la Kremlin, drept un prezumtiv „rău mai mic”. Unul apt, chipurile, conform unei nesăbuinţe tipice oricăror doctrine recomandând impracticabile scurtături, să fie pus la lucru şi utilizat, prin concesii, întru combatarea răului „cel mare”.

Or, sistemul iranian nu merită concesii, fiindcă nu s-a ameliorat decât în aparenţă. Assad continuă să fie un monstru. Putin nu e un prieten al lumii libere. Iar terorismul nu va putea fi înfrânt fără forţe americane terestre şi o prezenţă militară de lungă durată în regiunile destabilizate de extremism. Antiterorismul va presupune un efort omnilateral pe termen lung, care să implice nu doar demersuri militare şi poliţieneşti sistematice şi consistente, ci şi versiuni eficiente de nationbuilding, precum şi o diplomaţie nelimitată la răzleţe accente de soft-power. Mai presus de orice, victoria libertăţii în contra formelor diverse de neo-barbarie va presupune claritate morală. Situată la antipodul ipocriziei, e vorba de o virtute de care administraţia Obama, din păcate, n-a prea dispus vreodată. Şi pe care, vai, riscă s-o rateze în veci.