1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Viaţa ca o pradă uşoară

Neîncederea, ca şi încrederea noastră necondiţionată în celălalt sînt două feţe ale aceleiaşi boli: moartea noastră cea de toate zilele.

default

Cele două simptome sînt fără scăpare, pentru că fiecare din ele e rezultatul unei sentinţe definitive şi irevocabile, aplicate celuilalt. Aşa se face că atît încrederea cît şi neîncrederea noastră în ceilalţi nu le mai verificăm, nu le mai scanăm, atunci cînd chiar se pune în chip necesar problema unor astfel de reexaminări.

Tributari încrîncenaţi ai unui răspuns sigur şi singur, nu mai facem pasul acela elementar înapoi pentru a reexamina chipul exclus, pe care odată l-am dat afară, l-am alungat din vieţile noastre, l-am trecut în rîndul celor fără nume. Sau, de cealaltă parte, pentru a privi din nou, mai atent, chipul admirat, pe care odată l-am făcut purtătorul încrederii noastre, l-am luat printre noi, l-am inclus în vieţile noastre – şi acolo a rămas.

Am în vedere, desigur, în ceea ce spun, mentalitatea dominantă, aceea care e răspunzătoare, în istoria noastră recentă, de toate consecinţele dezastruoase ale sloganului „Iliescu-apare/ Soarele răsare”. Ceilalţi, mult mai puţini, am avut şi noi sloganul nostru: „Iliescu judecat/ pentru sîngele vărsat” – dar asta nu ne-a folosit la nimic. Aseară l-am învăţat şi eu pe băieţelul meu de trei ani să-l spună. Îl spune corect, cu convingere.

Să nu cumva să credeţi că mă amuză inocenţa cu care copilul meu, învăţat de mine, spune cu foc, din toate puterile lui, cu convingerea aceea pînă la cer pe care numai copiii o au, un adevăr amînat – de fapt, pentru a fi riguros, un adevăr clasat, îngropat undeva în afara istoriei.

Nu, nu mă amuză deloc. În schimb, are darul să îmi întreţină revolta. Şi mă ajută să îmi păstrez şi memoria, şi atenţia în stare de veghe. Să nu cad cumva în capcana revizuirilor şi reconsiderărilor formale, de genul: „Iliescu s-a reciclat şi reformat”; sau: „PSD este un alt partid decît FSN”; sau: „PNL este urmaşul Brătienilor”; sau: „PD-L este cu totul alt partid decît înainte-mergătorul său, PD”; sau, în sfîrşit, „preşedintele Băsescu nu face campanie electorală partidului pe care l-a creat” – e vorba, se înţelege, de PD-L, partid care încă îl are în fruntea sa pe Emil Boc.

Nu vreau să cad, pe de altă parte, nici în capcana verdictelor şi etichetărilor definitive şi irevocabile, aşa cum spuneam la început. Verdicte care se aplică, în lumea românească, cu o uşurinţă greu de descris, una care alimentează mereu şi mereu un înverşunat front al uşurătăţii: al uşurătăţii politice, al uşurătăţii sociale, al uşurătăţii culturale. Într-un cuvînt, un înverşunat front al uşurătăţii umane.

Şi în felul acesta, tot ceea ce nu se supune încrederii şi neîncrederii noastre, amîndouă oarbe, nu există.

Iar noi, vreau să spun aceia dintre noi care am rămas tributari sloganului „Iliescu-apare/ Soarele răsare”, trăim într-un soi de autism moral, încarceraţi confortabil în chingile încrederii cu care ne-am logodit definitiv, dar şi ale neîncrederii oarbe, ca un bun cîştigat.