1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Vestul centripetal şi reunificarea Europei

Dezbinată rău, Europa e, din nou, la răscruce. Nu doar din cauza Brexitului care, cu o proeuropeană şi o conservatoare moderată ca Theresa May la putere, la Londra, se va produce negreşit. Ci şi a pendulărilor germane.

Theresa May ştie că va trebui să refacă pierduta coeziune britanică. Mai ştie şi ceea ce mulţi europeni preferă să refuleze. Că, în democraţia lor model, englezii nu s-ar împăca în veci pururi cu ignorarea opţiunii exprimate de către popor, prin referendum.

Ar fi resimţit ca inadmisibil, dincolo de Canalul Mânecii, dispreţul pe care s-au văzut silite să-l înghită, până azi, varii naţiuni chemate să voteze până a ieşit ce s-a vrut. Sau cea română, forţată, de ani, să tolereze desconsiderea voinţei sale de reducere la dimensiuni suportabile a unui parlament supraponderal, nu doar penal.

Britanicii de după Brexit

Au circulat şi în avanpremiera votului britanic şi continuă s-o facă după istoricul plebiscit reacţii şi predicţii aiuritoare, prevestind nu doar o presupusă decădere economică rapidă a Marii Britanii, ci şi dezagregarea ei, chipurile, inevitabilă. Reţelele sociale sunt doldora de profeţii, pendulând între macabru şi tragic, grotesc şi grandilocvenţă, imprecaţii şi blesteme. Ele ne invită să contemplăm, cu părul măciucă, un prezumtiv viitor tragic, rezervat englezilor de legiunile de autodesemnaţi ghicitori în zaţ. Un viitor la care, în perfidia lui inconturnabilă, cetăţenii Albionului n-ar fi condamnat atât Europa, cât mai degrabă s-ar fi autopedepsit, optând iresponsabil.

Nu mai puţin semnificative sunt reacţiile unor formatori de opinie şi ale liderilor politici continentali, şocaţi de Brexit, întrucât le-a demascat inadecvarea, care insistă să rămână totuşi în funcţii în ciuda dezastrului plebiscitat. Cantonaţi în pretenţia ca proeuropeanul să evite orice critici, oricât de justificate, la adresa UE, ne sugerează aiureli. De pildă că, spre deosebire de britanici, europenii stau bine, ba poate chiar s-ar putea culca pe o ureche. Se înţelege astfel, o dată în plus, de ce presa şi clasele politice occidentale tind să se discrediteze ireparabil.

Căci discrepanţa dintre realităţi şi fantasmagoriile cu panaş colportate şi în publicaţii aparent serioase a început să crească incomensurabil. Realităţile şi experienţa istorică spun una, elitele afirmă cu totul alta. Cele dintâi susţin că, în ciuda Brexitului, Marea Britanie, în care toţi responsabilii, de la David Cameron la Boris Johnson, şi-au dat demisia fără să clipească, dispune de o îndelungată tradiţie a răspunderii, liberalismului şi reformismului. Dacă May se va dovedi chiar şi numai pe jumătate depozitara tenacităţii, pragmatismului şi principialităţii manifestate cândva de Maggy Thatcher, britanicii au şanse să-şi refacă rapid şi unitatea şi competivitatea.

Germania şi dezbinarea Europei

Dar cine-i va uni pe europeni? Şi cum? Europa post-Brexit, în care mai nimeni nu se grăbeşte să-şi asume vreo demisie, va fi, cum pe drept s-a observat, una chiar mai germană decât cea de până acum. Ceea ce, până la un punct e bine, de vreme ce nu va putea renaşte economic din cenuşă mergând pe mâna socialismului la putere în vaste zone din sudul Europei.

Pe de altă parte însă, lipsa Marii Britanii se va resimţi dureros nu doar la acest capitol economic ci, încă şi mai grav, în politica externă şi de securitate. În care germanii, prin definiţie angoasaţi, chinuiţi de spectrele trecutului totalitar şi lipsiţi de tradiţia imperială a raporturilor relaxate cu terţii, proprie britanicilor, dau din colţ în colţ nu în ulltimul rând în chestiunea disuasiunii Rusiei lui Putin.

Deloc întâmplător, la Varşovia, NATO n-a putut distribui decât pastile de tip Placebo spre a calma aprehensiunile est-europenilor în faţa agresivităţii unei Rusii neoimperiale deopotrivă tot mai expansive, mai ameninţătoare şi autovictimizante.

NATO, Germania şi Rusia

Adevărul e că puţinele batalioane apusene convenite spre a-i apăra pe baltici şi pe polonezi de pohtele regimului Putin ar fi trebuit să-şi vadă contingentele augmentate de cinci, şase ori ca să poată face faţă, realiter, şocului unui eventual atac al diviziilor ruseşti. Concomitent, România ar fi trebui să primească un angajament real la Marea Neagră, iar nu vagi făgăduieli de-o inconsistenţă soră cu frivolitatea însăşi.

Acest succes i-a fost refuzat. La rădăcina acestui refuz se află chiar unul dintre motivele pentru care, exasperaţi nu numai de imigraţia necontrolată şi de un alergic populism propriu, ci şi de inconsecvenţele birocraţiei continentale, mulţi britanici s-au crezut forţaţi să-şi caute salvarea în afara unei UE franco-germane.

În cauză e, nu în ultimul rând, nehotărârea Germaniei, care pendulează perpetuu între ancorarea ei în atlantism şi ispita unei înţelegeri cu Rusia peste capul partenerilor ei. Un extins antiamericanism, vechi propensiuni colectiviste şi nefericita istorie ruso-germană, precum şi aparente interese economice împing Germania, în raporturile ei externe, încoace şi încolo.

Expresie oficială a şovăielilor şi reculurilor pernicioase în raporturile dintre Berlin şi Moscova sunt între altele declaraţiile foarte controversate, masiv criticate chiar de aliaţii lor guvernamentali din partidul Angelei Merkel, rostite de unii demnitari social-democraţi, între care ministrul de externe german Steinmeier. Şeful diplomaţiei berlineze se repezise înaintea summitului NATO să deplore un prezumtiv, în fapt inexistent, "zăngănit de arme" occidental. Nu puţini din tovarăşii săi de partid solicită mai multă înţelegere pentru temerile şi interesele Rusiei.

Steinmeier ştie că, dacă-şi provoacă partenerii prin exces de concilianţă faţă de Rusia, obţine în stânga spectrului politic german o susţinere electorală consistentă, care lipseşte acut social-democraţiei germane, aflate în mare pierdere de viteză în faţa lehamitei politice şi a populismului.

Nevoiţi să suporte pe pielea lor „binefacerile” prietenei postbelice cu de-a sila, impuse de Uniunea Sovietică, est-europenii înţeleg prea puţin forma mentală pro-moscovită a unor segmente substanţiale ale electoratului german. Care se arată net mai speriate de spectrul oricît de îndepărtat al unei posibile ciocniri cu Rusia, decât de consecinţele dezastruoase imediate ale vrajbei şi zâzaniei, ale oricărei desolidarizări sau disensiuni speculabile şi speculate de către Kremlin, între vechea şi noua Europă.

Pleacă americanii

Fostul ambasador american la Berlin, John Kornblum

Fostul ambasador american la Berlin, John Kornblum

Cu atât mai alarmant este verdictul sec articulat recent de fostul ambasador american la Berlin, un titan al raporturilor transatlantice precum Jeff Kornblum. Care a afirmat textual că „Germania nu mai e un aliat de încredere. Nu te poţi bizui pe ea”.

Reluat de publicaţia „Politico”, experimentatul ex-diplomat american a admis că şi SUA sunt de vină, de vreme ce s-au retras în mare măsură din Europa, lasându-i pe germani să-şi vadă de treburi. Ceea ce, potrivit unor observatori avizaţi de pe ambele maluri ale Atlanticului, n-a făcut decât să „amplifice îngrijorarea est-europenilor”.

Un vest centripetal

În măsura în care e posibil, dialogul cu Rusia e, desigur, necesar. Dar, nu în ultimul rând în interesul Berlinului şi, cu atât mai mult, al Europei, a sosit timpul unui ferm angajament german, continental şi transatlantic, întru unirea europenilor.

Or, în faţa discordiei actuale, clivajul dintre aliaţi nu se va reduce prin perierea duşmanului comun. Prin noi rătăciri germane sau europene. Sau prin perpetuarea discrepanţei dintre realităţi şi pretenţii în discursul elitelor. Ci printr-o descurajare mai credibilă a agresorilor şi amplificarea încrederii generale în democraţii. Şi printr-o lume liberă centripetală.