1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

FOCUS

Vestul şi viitorul său fericit

Soarta vestului e departe de o fericire garantată. Sau de un viitor cert. Sigur e norocul lui Martin Schulz, care i-a aruncat mănuşa Angelei Merkel şi-a triumfat, plebiscitat fiind de ai săi. Dar cum va fi al Germaniei? 

După ce a animat speranţele întemeiate ale unei omeniri însetate de un mai bine pe care, dincolo de religii, doar progresul ştiinţei pare să-l poată furniza, vestul pare, mai nou, pe făraş. Semn că declinul Occidentelui continuă neabătut e faptul că la conducerea lui politică nu se mai află, ca în ultima sută de ani, "farul libertăţii", în speţă preşedintele american, ci, potrivit revistei Politico, Angela Merkel.

Dar va rezista ea, oare, la butoane? Va recuceri creştin-democrata puterea, pentru a patra oară, în alegerile germane din toamnă? Greu de anticipat. Împotriva şefei CDU va concura un candidat social-democrat redutabil. E vorba de fostul primar de Würselen, apoi preşedinte al PE, Martin Schulz, care s-a ridicat de jos şi a escaladat treptele ierarhiei politice europene, pentru ca duminică să fi triumfat şi în propriul său partid.

Schulz s-a văzut înscăunat de tovarăşii săi de partid într-un scrutin al delegaţilor SPD care a făcut de ruşine chiar şi alegerile comuniste, de vreme ce unicul candidat la şefia social-democraţilor germani, unul remarcabil de puţin criticat de presa germană, a obţinut sută la sută din voturi.

Trecerea sa la cârmă, după renunţarea lui Sigmar Gabriel la şefia partidului şi la candidatura pentru funcţia executivă supremă, animă şi înflăcărează într-o manieră specială suflarea stângii germane.

În timp ce în alte state occidentale, ca de pildă în Olanda sau Marea Britanie, stânga e pulverizată şi pare condamnată la marginalizare definitivă, rândurile social-democraţilor germani s-au gonflat perceptibil după apariţia în peisaj a lui Schulz. În ultimele patru săptămâni au intrat în partid aproximativ zece mii de noi militanţi. Ceea ce pune capăt îndelungatei exsanguinări a unei formaţiuni care a plătit reformele de piaţă introduse de ex-cancelarul Schröder cu scindarea şi întărirea puternică a extremei stângi şi semnalează un elan şi un entuziasm rare pentru un partid obişnuit în ultimul deceniu să fie bătut măr de CDU.

Dar în ce anume constă secretul noului lider al SPD? Ca să-l parafrazez pe Nietzsche, „priveşte timp suficient către tenebrele din genune şi bezna ei va sfârşi prin a te lua la ochi”. Fostul duşman preferat al lui Silvio Berlusconi s-a confruntat atâta amar de vreme cu groaza populismului, încât pare să fi parvenit a-i asimila vicleniile de bază şi a-i stăpâni ştiinţa de a le aplica.

Precum populiştii înveteraţi, Schulz ştie, prin urmare, să apeleze la emoţii, afecte şi resentimente. De pildă la senzaţia multora că democraţia liberală e prea meritocratică şi capitalistă pentru ca să fie şi justă. "Vrem dreptate, demnitate şi respect pentru oricine", clamează Schulz cu voce tare, ca şi cum ar fi nevoie să cheme la ordine Germania, o ţară în realitate mai avansată decât multe altele pe calea acordării de respect şi demnitate fiinţei omeneşti.

El ştie să simplifice puternic şi să se menţină în difuz, în generalităţi şi abstracţiuni, când precizările şi concretizările ar fi de natură să-l coste sufragii. Simultan, este perfect în stare să ridice glasul şi să formuleze tăios, lovind dur, când legile polemicii şi ale politicii reclamă oarece mostre de bărbăţie.

Altfel e un disciplinat soldat de partid. Nu s-a dat, deci, în lături să-i felicite pe nedemnii câştigători ai alegerilor româneşti, colegii săi din Partidul Socialist European conduşi de infractorul Liviu Dragnea. De altfel, liderul social-democrat german este perfect capabil să se cantoneze şi el, retoric, într-un soi de no man' s land juvenil, revendicat, până acum, în vest, în genere, de către populiştii de dreapta, iar în răsărit de stânga de tip PSD-ist.

În timp ce mimează cu succes o tinereţe de care, în fapt, s-a despărţit de mult, liderul SPD se vede ajutat de senzaţia irepresibilă de senectute înţeleaptă, dar şi de oboseală şi abulie pe care o difuzează, involuntar, noua şi pentru mulţi prea raţionala "lideră a lumii libere", cot la cot cu extenuatele establishmente europene.

N-ar fi totuşi exclus ca Merkel, care a văzut spatele multor adversari înfrânţi mâncând pământul, să se impună şi a patra oară. Dar şi în acest caz ar fi posibil să-i fie foarte greu să alcătuiască un viitor guvern demn şi capabil să conducă eficient o lume realmente liberă, în care populismul, făţiş s-au deghizat, să nu mai joace un rol din ce în ce mai amplu până şi-n partidele germane clasice.    

Rămâne, desigur, de văzut ce se va întâmpla în alegerile prezidenţiale din Hexagon. Este probabil ca Marine le Pen să nu câştige scrutinul francez, în ciuda regretabilei degringolade morale a candidatului conservator, Francois Fillon. Dar chiar şi dacă se va impune Emmanuel Macron, prea bine pentru democraţiile liberale nu va putea fi.

În condiţiile în care Bătrânul Continent e în derivă spirituală şi politică, iar vestul Europei, cu stânga democrată clasică la pământ, e flancat de agresivitatea unor dictatori răsăriteni tot mai obraznici şi de o Americă aflată prea puţin în clar cu propria ei identitate şi menire, viitorul noţiunii de Occident, care fără democraţiile liberale îşi pierde raţiunea de a fi, e mai nesigur decât oricând.

Mă întreb cum pot deci norvegienii, islandezii, finlandezii şi danezii să fie aşa de fericiţi cum afirmă sociologii că sunt? Să fie oare scandinavii dotaţi cu o capacitate de refulare depăşind-o net pe a muritorilor de rând? Să fie...

Vă mai recomandăm