1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Vestul şi intervenţiile lui militare

Raportul comisiei Chilcot privind intervenţia din Irak a restârnit pasiuni adormite. Documentul redevoalează o serie de greşeli făcute în acest război, dar comite, la rândul său, varii erori. Şi ele sunt semnificative.

Preşedintele american, George Bush şi aliatul său de atunci, premierul britanic, Tony Blair

Preşedintele american, George Bush şi aliatul său de atunci, premierul britanic, Tony Blair

Muntele s-a scremut şi, după 7 ani de eforturi susţinute, păduri întregi de hârtie şi multe milioane de cuvinte, a născut, în fine, un şoricel. La capătul celor 12 volume ale sale, Raportul Chilcot a stârnit pasiuni, aprinzându-le, inclusiv şi mai ales în rândul celor care n-au avut cum să-l studieze, dar se bucură plenar că evidenţiază greşeli grave, chiar istorice, săvârşite de guvernul premierului britanic Tony Blair.

Notorii de mult, unele din greşelile înfierate de raportul Chilcot sunt, cert, cât se poate de reale. Ele vizează procesul soldat cu decizia Londrei de a autoriza dislocarea, alături de forţele americane, a unor trupe ale Regatului Unit care l-au debarcat pe fostul dictator irakian Saddam Hussein.

Conform raportului şi a înţelepciunii convenţionale, Sadddam Hussein nu ar fi prezentat, în martie 2003, un risc de securitate iminent. Prin urmare, intervenţia militară ar fi fost prematură şi în nici un caz ineluctabilă. Rapoartele serviciilor secrete privind prezumtivele sale arsenale de arme de distrugere în masă ar fi fost nu doar eronate, ci şi sursa unor judecăţi şi evaluări ale factorilor de răspundere, care ar fi fost prezentate cu „nejustificată” certitudine.

În plus, executivul britanic n-ar fi aşteptat să epuizeze sondarea tuturor opţiunilor paşnice. Tony Blair n-ar fi prezentat dovezi legate de modul în care Saddam Hussein a încălcat rezoluţia ONU 1441. Iar ministerul britanic al apărării a gafat în materie de echipament militar adecvat, planificarea evoluţiei postbelice lăsând mult de dorit.

Nimic din toate acestea nu e nou

Dincolo de raport, lui Tony Blair i s-au mai reproşat de-a lungul anilor multe şi nu doar mărunte. De pildă o presupusă dezlănţuire a terorismului prin declanşarea intervenţiei irakiene. Precum şi prea strânsa alianţă cu SUA.

Or, aici par să se ascundă bună parte din resorturile multor critici excesive. Sigur, în ciuda obiecţiilor, rezervelor şi observaţiilor sale în parte foarte critice, raportul Chilcot încearcă să analizeze chestiunea obiectiv.

Aşa critic cum e, acest document constituie, înainte de orice, o probă irefutabilă de adecvare democratică, ilustrând convingător capacitatea Marii Britanii de a se autoinvestiga fără milă şi de a lua o distanţă igienică faţă de propriile sale elite şi decizii controversate. Dar această impresie de obiectivitate nu trebuie să scutească nici raportul Chilcot de o scrutare atentă şi inteligentă.

După război sunt mulţi eroi

Una din problemele sale ţine de tocmai de judecăţile sale postfestum. Mulţi mai sunt, după război, eroii. Sau, după caz, criticii mari. Una e să fii la peste un deceniu şi jumătate de la atentatele de la 11 septembrie 2001 şi să ştii de ani buni că serviciile secrete şi, nota bene, nu doar cele britanice, americane sau germane, au greşit in corpore, atribuind posesia de arme de distrugere în masă Irakului condus de Saddam.

Cu totul alta e să ignori toate acestea. Cu totul alta e să fii obligat să iei decizii la cald. Şi-anume, pe baza înţelepciunii propriilor servicii. În faţa unui ins hiperbelicos, cu fierbinţi pulsiuni antioccidentale, care a mai provocat o agresiune militară şi un război de amploare la începutul anilor 90, când a invadat, pe nepusă masă,Kuweitul.

E vorba, nota bene. de un ins care i-a dat afară din ţară pe inspectorii internaţionali, însărcinaţi să-i inspecteze arsenalele, înainte ca ei să-şi poată declara încheiată misiunea. E un dictator cu trei sute de mii de vieţi omeneşti pe conştiinţă, care şi-a gazat propriul popor kurd, provine din aceeaşi comunitate arabă şi sunită ca membri reţelei al Quaida şi afişează un dispreţ identic faţă de valoarea vieţii omeneşti ca ei.

Când, anglo-american fiind, orice faci e rău

În fine, regimul irakian în fruntea căruia se afla atunci un dictator susţinut de un partid naţionalist arab intitulat Baath, nu diferă esenţial de cel sirian, condus de asemenea de un dictator sprijinit de o formaţiune naţionalistă, arabă, intitulată identic, Baath. Cel din urmă s-a folosit fără jenă de armele sale de distrugere în masă, de provenienţă, poate, irakiană, fără ca SUA să intervină, aşa cum avertizase preşedintele ei, Obama.

Acestei omisiuni i s-a atribuit înteţirea la maximum a războiului civil sirian şi consecutiva criză a refugiaţilor. Pare că nimic nu-i bine din ce fac anglo-americanii. Iată, în urma raportului, poate cea mai dureroasă dintre presupusele „lecţii ale istorie”: o intervenţie militară e, când aparţine anglo-americanilor, la fel de „rea” ca o nonintervenţie. In final, ambele par a costa în Orientul Mjlociu cam trei sute de mii de morţi.

Răsturnarea raporturilor dintre cauze şi efecte

Raportul Chilcot pare a greşi însă nu doar pentru că nu contextualizează cum trebuie. Ci şi pentru că ar fi trebuit să includă în calcul în mod adecvat dificultatea de a conduce în situaţii deopotrivă noi, dinamice şi extrem de complexe, precum şi faptul că orice război preventiv e, prin definiţie, controversat şi problematic. Decizia declanşării lui nu se poate baza decât pe evaluări ale serviciilor secrete. Acestea nu sunt şi nu pot fi echivalente cu determinările unei ştiinţe exacte. Dacă serviciile greşesc e greu să i se ceară şefului lor politic să se comporte perfect.

Cert e că nu poate fi bună erijarea în instanţă divină, prin apodictica emitere, post-festum, de sentinţe istorice discutabile.

În fond, isteria oştirii de judecători specializată în condamnarea fără drept de apel a cuplului Bush-Blair se situează dincolo de argumente. E inutil să le explici generalilor ei că Tony Blair nici n-a inventat al Quaida, nici nu i-a dezgropat, la finele anilor 90, securea războiului antioccidental, pe care avea s-o preia ulterior ISIS.

Ţine de o monumentală rea credinţă să li se atribuie combatanţilor antiterorişti vina pentru un terorism genocidal de extracţie totalitară, împotriva cărora s-au mobilizat, fie şi greşind. Că Saddam nu se avea bine, în genere, cu teroriştii islamişti, ci, mai degrabă, cu FSB-ul, e adevărat, dar nu schimbă esenţial datele problemei.

Ideea intervenţiei în Irak a implicat nu doar înlăturarea unui dictator pe cât de sângeros, pe atât de periculos, ci şi demararea, într-o zonă extrem de sensibilă, a unui proces de democratizare, esenţial spre a transforma în special lumea arabă şi musulmană şi, prin ea, lumea globalizată, informaţională şi nuclearizată, într-un loc un pic mai sigur. Îmi pare că marea ei greşeală n-a constat atât în iniţierea ei, cât în prematura ei sugrumare după o transpunere neadecvată.

Cât despre loialitatea anglo-americană: ar fi fost oare mai bine dacă Tony Blair s-ar fi dovedit un împăciuitorist precum predecesorul său, din vremea lui Hitler, Chamberlain? Nu e, oare, mai bună o lume fără Saddam, fără arsenalele sale şi posibila lui joncţiune cu „statul islamic”, cu un terorism devenit genocidal mult înainte de intervenţia din Irak?

Şi n-ar fi mai bună o lume în care autocritica occidentală să nu ajungă permanent să răstoarne, cu bună ştiinţă şi rea voinţă, raportul dintre cauze şi efecte?