1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Vechiul colectivism nu îşi găseşte leacul uşor

Filmul lui Cristian Mungiu “După dealuri", inspirat din cazul de exorcism de la Tanacu, a suscitat încă de la avanpremieră reacţii semnificative pentru o trăsătură puternică a societăţii româneşti post-comuniste.

Secvenţă din filmul lui Cristian Mungiu După dealuri

Secvenţă din filmul lui Cristian Mungiu "După dealuri"

Prima proiecţie a filmului lui Cristian Mungiu a reeditat o veche şi emblematică polemică din viaţa publică românească. Un preot român ortodox a declarat, după avanpremiera organizată la Vaslui, că filmul lui Cristian Mungiu i se pare „o ruşine” , deoarece va suscita în străinătate judecăţi negative despre poporul român şi biserica ortodoxă, „mai ales la comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile bisericii noastre”. Potrivit ziarului „Adevărul”, un oficial al Bisericii a evitat să comenteze filmul, dar a dat de înţeles că pactizează cu opiniile critice exprimate în privinţa lui.

Filmul pretinde, cu siguranţă, un comentariu distinct la fel ca şi cartea scriitoarei Tatiana Niculescu despre cazul Tanacu, care a stat la baza scenariului. Dar discuţia despre imaginea poporului român este mult mai largă şi ea priveşte tot ceea ce ce înseamnă „reprezentare” a realităţii româneşti în presă, discurs politic, film sau literatură.

Imaginea exhibată a răului (copii abandonaţi sau traficaţi, reţele organizate de cerşetori şi briganzi, practica generalizată a mitei şamd), aşa cum a apărut ea mai ales în presa occidentală, a provocat o stare de contrarietate, deoarece mulţi români s-au simţit devalorizaţi ca entitate colectivă. A fost primul şoc dur la întâlnirea estului românesc abia ieşit din comunism cu lumea occidentală. Ceea ce părea ochiului occidental insuportabil, aici devenise, în aparenţă, un rău banalizat şi acceptat tacit ca formă fatală a realităţii.

Şocul a constat în descoperirea faptului că alţi oameni au ierarhii diferite sau, cu alte cuvinte, valori diferite. România „europeană” dintotdeauna prin geografie şi tradiţie creştină, cum spune mitologia naţională, putea fi privită ca destinaţie exotică, care prilejuia experienţe dintre cele mai insolite. Pentru cei care trăiseră în umbra mitului naţional ca într-un spaţiu cald şi securizant, era ceva greu suportabil.

Dar aspectul cel mai caracteristic al acestei întâlniri est-vest a fost colectivismul puternic al reacţiei româneşti. Într-o măsură foarte largă – căci cum am putea explica altfel masivitatea reacţiilor din presă? – individul a renunţat să asume pe cont propriu o judecată morală, preferând să se topească în realitatea difuză a colectivităţii naţionale. Orice observaţie critică devenea astfel un atac la adresa naţiunii sau mai curând a comunităţii genetice.

În primii ani de după 1989 am putut distinge mereu în reacţiile polemice ale presei un soi de solidaritate gregară care ţinea laolaltă pe toţi indivizii comunităţii de sânge, indiferent de calitatea lor personală. Ultimul mare val al acestei gregarităţi ofensive ar putea fi identificat în anii 2005-2007, în perioada în care presa italiană, britanică sau spaniolă avertiza pe un ton puţin măgulitor şi adesea brutal asupra infracţiunilor numeroase comise de cetăţenii români. Presa cu pricina a putut comite generalizări abuzive şi nedrepte (presa de oriunde comite mereu păcatul simplificărilor expresive sau al excesului militant), dar reacţia din ţară nu exprima deloc o perspectivă lucidă şi critică, ci ultimul strigăt de suferinţă al unei fiinţe colective incapabile să discearnă între componentele ei.

În concluzie, ceea ce e de reproşat reacţiei faţă de filmul lui Cristian Mungiu nu este judecata negativă, ci faptul că manifestă aceeaşi veche şi parcă intratabilă incapacitate de a privi oamenii şi faptele în individualitatea lor. Faptul că cineva se teme că filmul lui Mungiu ar putea atrage judecăţi negative asupra naţiunii şi bisericii în întregul lor şi că aceeaşi judecată, odată proiectată global, se va răsfrânge apoi indistinct asupra tuturor indivizilor ca o pedeapsă nemeritată, este cu siguranţă expresia cea mai clară a acestui tip de colectivism.

În sfârşit, modul acesta viciat de a raţiona nu se poate produce decât atunci când colectivitatea naţională devine realitatea cea mai înaltă, care furnizează toate criteriile de judecată. Mai înaltă chiar decât comunităţile politice, decât umanitatea în accepţiunea iluministă a termenului şi, în ultimă instanţă, mai înaltă decât poruncile divine.

Nimic nu pare mai bolnav decât un om al Bisericii care se teme de dezaprobarea manifestată de „comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile bisericii noastre”. Dar boala e mai răspândită şi mai veche şi, după toate aparenţele, nu îşi găseseşte leacul uşor.