1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Vechiul şi noul islam în România

Evenimentele dramatice de la Paris au scos la iveală conflictul care zace mocnit între vechea comunitate mahomedană turco-tătară din România şi imigranţii musulmani de dată recentă.

România are un avantaj preţios pentru cei care doresc să înţeleagă problematica politică a Islamului. Aici există o mică comunitate islamică (turco-tătară), care manifestă, ca toate comunităţile foarte vechi şi aflate în pragul extincţiei, o blândeţe reţinută şi introvertită. Din marea moştenire a islamului otoman, aceşti mahomedani cu vechi rădăcini locale au păstrat doar dimensiunea interiorităţii. La fel ca peste tot în Balcani, unde slavii turciţi au constituit comunităţi mult mai numeroase, mahomedanii de la noi sunt în parte laicizati şi asimilaţi, fiind reticenţi la orice agresivitate identitară. Un scriitor excepţional ca Meşa Selimovici, de pildă, deşi se trăgea dintr-o familie de bei otomani, prefera să se considere scriitor sârb. Era ce-i drept şi perioada comunismului iugoslav, dar contribuia probabil la conduita sa şi simţul tocit al afirmării de sine pe care îl manifestau musulmanii din aceste vechi provincii ale Imperiului Otoman. Meşa Selimovici, scriitor laic, dar legat profund de tradiţia islamică prin originea familială, ne-a oferit în cartea sa ”Dervişul şi moartea” o imagine de o frumuseţe tulburătoare a ceea ce înseamnă o religie ca rafinată cultură a sufletului, prin opoziţie cu o religie a exteriorităţii şi a gesturilor manifeste.

În România, redescoperim de cel puţin 10 ani încoace exact această opoziţie. Vechii mahomedani par să fie tot mai crispaţi de noii veniţi sponsorizaţi din diferite ţări arabe şi care îndeamnă la gesturi de afirmare exterioară, cum ar fi rugăciuni publice ostentative sau diferite forme de protest sincronizate cu cele din ţările arabe. Liderul oficial al cultului musulman din România, muftiul Iusuf Murat a profitat de ambianţa tulbure din ultima săptămână pentru a dezvălui conflictul surd dintre comunitatea sa şi noii veniţi care nu îi recunosc deloc autoritatea, organizându-se complet independent. Potrivit depoziţiei muftiului, aceştia înfiinţează asociaţii culturale care ar reprezenta doar o faţadă pentru organizarea unui cult islamic paralel cu cel oficial. În Bucureşti, de exemplu, exista o singură geamie, dar ar funcţiona, de fapt, peste 17 lăcaşe de cult neoficiale.

Problema nu este însă atât legalitatea, ci faptul că noii musulmani adoptă o atitudine identitară foarte ofensivă. La un post de televiziune, Abu al Ola Nagi al Ghithy, preşedintele Centrului Cultural Islamic “Islamul Azi”, a anunţat săptămâna trecută că intenţionează să dea în judecată un prezentator TV care a adus jigniri Coranului. Dacă s-ar fi limita la atât, ne-am fi găsit în cadrul perfect acceptabil al democraţiei constituţionale. Dar Abu al Ola Nagi al Ghithy a mai adăugat : ”Le cerem lui Klaus Iohannis şi lui Victor Ponta să ia măsuri. Prezentatorul respectiv a zis că Islamul este o cretinitate de religie care i-a îndobitocit pe oameni. Cum să spună: Coranul este de rahat?!”

S-ar putea ca cel de mai sus să nu înţeleagă bine regimul politic din România şi să nu ştie că, potrivit Constituţiei, Guvernul nu poate limita libertatea de opinie şi nu poate cenzura presa. Dar nu putem exclude ca solicitarea de mai sus să fie, de fapt, preambulul unor revendicări viitoare şi mai lipsite de măsură.

Odată ajunşi aici ar trebui să admitem că Radu Banciu s-a exprimat într-o manieră improprie. Dacă s-ar fi limitat la o opinie critică argumentată decent, am fi putut să-i luăm integral apărarea. Cu toate acestea nu putem ignora evidenţele şi anume că prea multe crime şi violenţe de tot felul au fost înfăptuite în ultimii ani în numele Islamului. În discursul său de la Regensburg din 2006, Papa Benedict al XVI-lea aducea în discuţie subiectul cu multă abilitate, evocând un vechi dialog despre creştinism şi islam purtat în 1391 de împăratul Bizanţului, Manuel a II-lea Paleologul, cu un savant persan. Împăratul Bizanţului evoca acel înţeles al jihadului care exprimă cel mai bine relaţia dintre violenţă şi religie şi care este conţinut în îndemnul de a răspândi credinţa ”cu sabia”. Papa Benedict a calificat el însuşi intervenţia împăratului bizantin ca fiind, prin bruscheţea ei, ”surprinzătoare şi inacceptabilă” pentru lumea de azi, dar nu e mai puţin adevărat că a reuşit astfel să repună în discuţie o veche şi mare problemă, pe care prea multă lume o ocoleşte din motive de oportunitate politică.

Aşa cum arătam mai sus, în România putem vedea, în mic, felul în care se conduc două comunităţi islamice, una veche, autohtonă, care asumă religia în primul rând ca formă de educaţie a sufletului (sau ca angajament spiritual) şi alta nouă, legată de emigraţia recentă, care tinde să facă din religie mai ales o platformă identitară. Prima este mai curând sfioasă şi introvertită, a doua pare extrovertită şi dornică de afirmare politică. Nu dorim să facem nimănui vreun proces de intenţie, dar nu putem ignora că însăşi structura logică a celor două moduri de a trăi religia duce la urmări sociale şi politice complet diferite. Lumea toată depune deja mărturie.