1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Vechea poveste: preşedintele vs primul-ministru

Preşedintele Traian Băsescu a exprimat intenţia de a contesta la Curtea Constituţională restructurarea Guvernului şi de a-l obliga pe Victor Ponta să părăsească funcţia de prim-ministru.

Victor Ponta şi Traian Băsescu

Victor Ponta şi Traian Băsescu

O lectură ”profană” a Constituţiei României nu găseşte niciun temei pentru intenţiile Preşedintelui. Nu există niciun pasaj care să permită acestuia să intervină în jocul politic ca şi cum ne-am găsi în faza imediat ulterioară alegerilor. Dimpotrivă, Constituţia are două articole (art. 106 şi art. 107) care asigură primului-ministru un soi de inamovibilitate. Nimeni şi nimic nu îl pot clinti pe şeful guvernului în afara moţiunii de cenzură. Poate nu întâmplător, Tăriceanu şi Ponta se găsesc acum, de aceeaşi parte, căci Traian Băsescu se străduise din toate puterile să-l destituie pe primul-ministru liberal. Singurul şef de guvern care a fost schimbat vreodată de preşedintele republicii, dar nu prin proceduri legale, ci prin presiuni de natură morală, a fost Radu Vasile. Tehnic, el a demisionat, deşi nu dorea să facă acest lucru şi căutase susţinere politică până în ultima clipă. Constituţia prevăzuse un aliniat la articolul 107 care îl apăra şi care spune fără niciun echivoc: ”Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru”.

De data aceasta preşedintele Băsescu a imaginat ceva nou: schimbarea programului guvernamental prin cooptarea UDMR cu revendicările sale specifice, ar pretinde, în opinia sa, reluarea procedurii de la zero. Preşedintele ar avea astfel din nou ocazia de a consulta partidele şi de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru. Impresia este că preşedintele expune public o fantasmă personală. Profund frustrat de înfrângerea suferită prin desemnarea lui Victor Ponta (de două ori la rând), preşedintele imaginează scenariul compensatoriu în care el rescrie realitatea.

Cu toate acestea ideea ca atare este ingenioasă. Dacă se modifică programul guvernamental, atunci ne aflăm cu adevărat într-o situaţie nouă. Dar, cel puţin teoretic, acest lucru ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului. Situaţia se rezolvă implicit prin votul de confirmare pe care îl dă noua majoritate. În practică însă este o chestiune oţioasă. Tot timpul poate apărea ceva care să schimbe programul guvernului, aşa cum a fost de pildă programul de austeritate aplicat în 2010. Ştim cu certitudine că Parlamentul care investise guvernul Boc nu votase un asemenea program. În sfârşit, depinde şi ce se înţelege prin „program”. În cele din urmă totul riscă să sfârşească într-o ceartă ridicolă de cuvinte.

Crin Antonescu a spus şi el că Victor Ponta ar trebui să demisioneze şi că procesul de investire al unui nou guvern ar trebui luat de la capăt, dar cuvintele sale păreau să aibă o semnificaţie morală şi nu una constituţională. Antonescu părea a-i spune lui Ponta că guvernul USL îşi datorează existenţa deopotrivă PSD şi PNL şi că plecarea uneia dintre părţi e de natură să invalideze întregul. Moralmente poate fi adevărat, dar, aşa cum ştim, dreptul şi morala sunt lucruri diferite. Din punct de vedere constituţional, cei care rămân asumă şi răspunderea celor plecaţi şi lucrează în cadrele generale definite de votul de investire.

Când PD a părăsit guvernul Tăriceanu în luna aprilie 2007, preşedintele Traian Băsescu nu avusese ideea de acum, deşi i-ar fi slujit şi atunci de minune, cel puţin pentru a-i delegitima pe cei rămaşi. Restructurarea guvernamentală din aprilie 2007 a fost însă identică cu cea planificată în aceste zile. Atunci pleca PD şi venea UDMR. Acum pleacă PNL şi vine UDMR.

Totuşi, inconsecvenţa lui Traian Băsescu nu invalidează o idee în linii mari corectă. Este logic şi perfect acceptabil ca odată cu destrămarea unei majorităţi, grupurile parlamentare din parlament şi preşedintele să se consulte din nou cu scopul de a găsi o soluţie politică durabilă. Dar acest lucru ar pretinde ca preşedintele să nu aibă scopuri partizane. Să fie cu adevărat deasupra partidelor. Dacă preşedintele ar fi ca în Italia, de pildă, un politician ales de Parlament care ar asuma un rol real de mediator, atunci ar fi oarecum de la sine înţeles ca preşedintele să intervină de fiecare dată când apare o criză politică. Soluţionarea crizelor ar face parte din însăşi misiunea sa constituţională. Dar dacă preşedintele este explicit părtinitor, atunci ar fi greşit să i se acorde această prerogativă. El ar avea mereu ca unică preocupare să-şi aducă propriul partid la putere.

Consideraţiile de mai sus nu vor împiedica însă Curtea Constituţională să adopte un punct de vedere diferit. Dacă se va ajunge acolo, deşi pare puţin probabil, Curtea ar putea descoperi ceva care să ne surprindă aşa cum a mai făcut de vreo câteva ori.

Potrivit gândirii juridice care domină viaţa democraţiilor contemporane, constituţional nu este ceea cred unii sau alţii, calificaţi sau necalificaţi, părtinitori sau imparţiali, ci ceea ce spune Curtea Constituţională. Niciun jurist, oricât de sclipitor, nu poate decide dacă o lege sau o practică e neconstituţională, pentru simplu fapt că însăşi Constituţia stabileşte că unicul for îndreptăţit să se exprime este Curtea Constituţională.

Acest fapt, care uluieşte simţul comun, este motivul pentru care se spune cu insistenţă că deciziile acestui for nu trebuie contestate. Dar, totodată, ar trebui ca fiecare uluire să alimenteze reflecţia despre cum ar trebui desemnaţi judecătorii la această Curte. Dacă dorim să avem pe termen lung o viaţă de stat stabilă, dominată de raţiune şi moderaţie, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la oamenii care dobândesc aceste neobişnuite puteri.