1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Vaticanul şi negarea Holocaustului

Agitaţia provocată de măsura Papei de a-l readuce în sânul Bisericii Catolice pe un cleric extremist, membru al Societăţii Pius al X-lea, continuă să ia amploare.

default

Episcopul britanic, Richard Williamson, cel care a declanşat scandalul de la Vatican

Furtuna stârnită de controversata decizie a Papei Benedict al XVI-lea, de a anula excomunicarea a patru episcopi tradiţionalişti, între care şi un cleric, care a negat Holocaust, continuă să ia amploare în vestul Europei.

Nu puţini ierarhi catolici din Germania au luat poziţie, criticând deschis Sfântul Scaun.

Era normal ca decizia Papei, de a anula excomunicarea unor clerici ultraconservatori din mişcarea lefebvristă să împovăreze din nou, serios, relaţiile anevoios reparate dintre biserica Catolică şi evrei.

Aceste raporturi, umbrite de 2000 de ani de antisemitism clerical, începuseră să se amelioreze în ultimele decenii, graţie influenţei Papei Ioan Paul al doilea şi mai cu seamă deciziilor Conciliului Vatican II, iniţiat de Papa Ioan Paul al XXIII-lea.

Poate cel mai important document al acestui Conciliu Vatican II, Nostra Aetate, întemeiase dialogul postbelic cu poporul lui Isus şi al primilor apostoli creştini, deplângând orice fel de antisemitism.

Iată însă că hotărârea lui Benedict al XVI-lea, a cărei adoptare a coincis cu interviul negaţionist acordat televiziunii suedeze de unul din episcopii proaspăt reabilitaţi, a sfârşit prin a revolta şi largi cercuri catolice şi creştine din occident.

Nu puţini din compatrioţii săi îl critică pe fostul cardinal Ratzinger poate chiar mai aspru decât alţi vest-europeni. În opinia multora, reabilitarea englezului Williamson, care a negat existenţa camerelor de gazare şi asasinarea de către nazişti a şase milioane de evrei europeni, este un act nu doar în genere neavenit ci şi, în mod special, nedemn din partea unui papă german.

După criticile ierarhilor vest-europeni de la finele săptămânii şi cele mai recente ale tineretului catolic german s-au arătat scandalizaţi nu doar teologi de stânga, aflaţi de mult pe picior de război cu Vaticanul, ci şi exponenţi conservatori ai Bisericii.

Bunăoară arhiepiscopul german, Werner Thissen, din Hamburg. Thissen a calificat sec revocarea excomunicării lui Williamson drept „o decizie proastă”. El s-a arătat încredinţat că Papa ar fi dorit să construiască o punte peste prăpastia despărţind Vaticanul de tradiţionalişti.

Dar „îngrozitoarea coincidenţă” a demersului papal, după cum s-a exprimat Thissen şi a interviului negaţionist acordar de Williamson ar fi provocat, potrivit lui, „pagube” reale, atât ecumenismului cât şi relaţiilor cu evreii”.

Reabilitarea lui Williamson l-a determinat şi pe profesorul Hans Joachim Meyer, fostul preşedinte al Consiliului Central al Catolicilor Germani, să afirme că „va dura mult, până să se poată repara stricăciunile iscate” (de această hotărâre).

Făcând aluzie la afirmaţiile conform cărora decizia Vaticanului ar fi vizat doar refacerea, printr-un „act de îndurare”, a integrităţii bisericii romano-catolice Meyer s-a întrebat concomitent, „cum s-ar putea reface oare unitatea eclesiastică cu asemenea oameni”.

La rândul său, renumitul istoric al Bisericii, Maximilian Liebmann, şi-a exprimat convingerea că demersul papal n-ar fi constituit câtuşi de puţin „un accident”, fiind în fapt „rezultatul unei strategii îndelung chibzuite”.

Impresia revenirii Vaticanului la un curs ultrareacţionar, situat la ani lumină distanţă de politica deschiderii şi toleranţei faţă de alte religii şi confesiuni practicată de predecesorii săi, s-a văzut potenţată şi de recenta întronizare a episcopului austriac, Gerhard Maria Weber.

Cu toate acestea, semi-oficiosul Înaltului Pontif, gazeta Osservatore Romano, a susţinut că Papa ar continua „să-şi asume ferm aplicarea deciziilor Conciliului Vatican II”. Evident, Vaticanul s-a disociat de opiniile negaţioniste ale episcopului reabilitat, pe care le-a calificat drept „ale lui personale”.

Dar divorţul dintre vorbe şi fapte continuă să tulbure apele. Una din cele mai proeminente personalităţi ale dialogului iudeo-creştin, rabinul american David Rosen, a formulat în context o întrebare de bun simţ:

„Cum poate oare Benedict al XVI-lea să lupte împotriva urii faţă de evrei, un fenomen apreciat de Papa Ioan Paul al II-lea ca ‘un păcat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului’ şi simultan să îmbrăţişeze pe cineva care neagă, sau cel puţin minimalizează Holocaustul?”