Valorile europene şi votul elveţian

În majoritatea lor, elveţienii au votat, prin referendum, în favoarea îngrădirii libertăţii circulaţiei. Bună parte din Europa se arată consternată. Or, elitele pro-europene ar face bine să-şi detecteze şi să-şi elimine şi neajunsurile proprii.

Decizia majorităţii elveţienilor i-a inflamat, pe drept cuvânt, pe mulţi în Europa. Elitele unioniste ale Bătrânului Continent o consideră, nu întâmplător, primitivă, reacţionară şi gregar-naţionalistă. Furia lor e de înţeles. Adoptată în baza campaniei unui partid populist şi în temeiul unor lozinci în mare măsură demagogice, hotărârea izolaţionistă cu pricina îi angajează nu doar pe cetăţenii Confederaţiei, ci afectează direct şi indirect şi sute de milioane de alte persoane de pe Bătrânul Continent.

Ceea ce n-ar fi mare lucru. Dar ea pune în discuţie drepturi şi principii europene sacrosancte. De pildă dreptul europeanului de a fi liber să se deplaseze, să muncească şi să locuiască unde vrea el în Europa - poate bunul cel mai de preţ rezultat până acum din procesul integrării europene. Nu în ultimul rând, pune în discuţie însuşi principiul aceste integrări europene. Un principiu extrem de important, elaborat după îndelungi şi grele sforţări într-o Europă al cărei naţionalism extremist a provocat din 1914, deci de exact o sută de ani încoace, imense nenorociri şi suferinţe.

În fine, decizia intensifică în Europa, cu puţin înainte de alegerile europene, nu doar curentele xenofobe şi ultranaţionaliste, ci, în genere, o neurastenie tipică, o stare acută de proastă dispoziţie, de maleză de felul celor care au otrăvit sfârşitul secolului XIX, începutul veacului trecut şi debutul anilor 30.

Ca atare, hotărârea restricţionării imigraţiei, adoptată în special de elveţienii de expresie germană, mai puţin de cei francofoni are, nu în ultimul rând, efecte politice şi un impact psihologic, înainte de a avea, cândva, în viitorul apropiat, multiple consecinţe sociale şi economice.

În cauză sunt în primul rând, fireşte, raporturile economice şi comerciale dintre UE şi Ţara Cantoanelor şi variile acorduri bilaterale, foarte profitabile ambelor părţi, care nu se vor putea desigur perpetua netulburat în timp ce graniţele pentru persoane riscă să se închidă.

În reacţie, o serie de formatori de opinie din rândul celor mai congestionaţi solicită imperativ Uniunii şi Comisiei Europene să ia măsuri cât mai contondente şi să-i pedepsească exemplar pe confederaţi, trimiţând între altele la cei aproape o jumătate de milion de elveţieni care trăiesc şi muncesc în Europa. Ca şi la nevoia economiei elveţiene de forţă de muncă externă.

Dar parte din elita europeană uită că, deşi n-are decât 8 milioane de locuitori, nu doar Confederaţia are nevoie de Bătrânul Continent ci şi invers. Că, după SUA şi China (ţări cu populaţii cuprinse între 300 de milioane şi un miliard) minsucula Elveţie este cel de-al treila partener comerical al Uniunii Europene. Ceea ce spune mult despre vitala importanţă economică a micii Ţări a Cantoanelor pentru europeni.

Mulţi elveţieni se plâng de consecinţele unei imigraţii care i-a expus presiunilor pe piaţa muncii şi a locuinţelor, precum şi aglomeraţiei în mijloacele de transport în comun. Condamnându-i, elitele continentale uită că, dacă ar fi chemaţi să se pronunţe printr-un plebiscit, nu puţini europeni ar opta şi ei la fel de xenofob precum elveţienii sau unii responsabili britanici, precum olandezii şi francezii în referendumurile lor cu privire la constituţia UE, în 2005.

În aceste condiţii acuzele mutuale ajută prea puţin. Ba chiar sunt pernicioase. Net mai util ar fi ca elitele europene să-şi asume propriile erori comise în procesul acceleratei integrări continentale. Totodată ar fi recomandabil ca Europa să conştientizeze faptul că bătălia pentru valorile ei şi deci şi pentru sufletul şi viitorul ei nu se dă, în acest moment, doar în vest, sau în primul rând în vest, ci mai cu seamă în est.

La Kiev, la Lviv, la Odessa, pretutindeni unde zeci şi sute de mii de ucraineni însetaţi de libertate se expun bătăuşilor puterii, susţinute de oligarhii pro-ruşi ai preşedintelui Ianukovici, Europa ar face bine să nu mai fie absentă. Ar face bine să se dezbare de imaginea ei de birocraţie greoaie şi nevertebrată şi să-şi asume plenar şi activ rolul de speranţă de mai bine, de promotor al democraţiei şi statului de drept, de apărător eficient şi capabil al libertăţii ameninţate. Atunci integrarea continentală ar deveni poate brusc un concept atrăgător nu doar pentru pro-europenii învederaţi, ci şi pentru nenumăraţi oameni care, din varii motive, cred că-şi pot permite să-şi întoarcă faţa de la Europa.