1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Valentin Plătăreanu: „Aveam nevoie de mirosul teatrului”

Conduce astăzi una dintre cele mai renumite şcoli private de teatru din Germania, Schauspielschule Charlottenburg, din Berlin. Începuturile însă, au fost mai „colorate”, după cum însuşi povesteşte.

der rumänische Schauspieler Valentin Platareanu, Leiter der Schauspielschule Charlottenburg in Berlin und Vater von Alexandra Maria Lara. Aufgenommen wurde das Bild am 13.11. in Berlin vom DW-Kameramann Christof Nowicki, der es der DW zur Verfügung stellt.

Valentin Plătăreanu

Maestrul Valentin Plătăreanu a emigrat în Berlinul de Vest în 1983, lăsând în urmă cariera de actor şi de director adjunct al Teatrului Naţional din Bucureşti. Dar eforturile şi riscul de a emigra, în perioada Războiului Rece, au meritat din plin. De 20 de ani, de când a înfiinţat şcoala de teatru, Valentin Plătăreanu formează vedete… la Berlin. Cea mai mare realizare este fiica lui, Alexandra Maria Lara, una dintre actriţele de top ale Germaniei.

Maestrul Valentin Plătăreanu a stat de vorbă în exclusivitate pentru DW despre fascinanta sa poveste de succes, despre începuturile carierei la Berlin şi despre cum e să fii părintele unui star de cinema.

DW: Aţi avut o carieră admirabilă, atât în România, cât şi în Germania. Care dintre cele două etape vă e mai aproape de suflet?

V.P. : Partea din România, tinereţea mea, începuturile artei actoriceşti pe scenă, cu actorii mari, acestea au o altă emoţionalitate pentru mine. Mai ales acum, că au trecut 30 de ani de când am plecat din ţară, lucrurile capătă o altă culoare, mult mai romantică, frumoasă. Aici, ceea ce am construit s-a bazat pe ce am construit şi am învăţat de la marii maeştri din România. Sunt tributar acestor oameni, care mi-au oferit forţa, mi-au îngrijit calităţile pe care le am, ca să construiesc ceva într-o ţară, în care nu cunoşti limba, unde trebuie să te muţi pe alt plan, cel pedagogic. Durerea, sau faptul că nu am putut să vorbesc, sau să joc în limba română, se simte. Mi-aş fi dorit să joc mai departe în limba română. Aici am găsit însă nişte porţi foarte deschise. N-am avut niciodată sentimentul că sunt străin. Am fost primit de la început şi în cercurile de teatru şi TV cu foarte multă căldură. Asta mi-a dat putere.

DW: Integrarea imigranţilor e un subiect constant prezent în politica germană. Care a fost reţeta dumneavoastră de succes?

V.P.: Reţete sunt foarte greu de dat, pentru că fiecare are un anumit caracter, se aclimatizează diferit. Depinde nu numai de ceea ce îţi oferă statul german, sau o ţară, care te primeşte. Întrebarea e cât de flexibil eşti şi tu. Trebuie tu să faci primii paşi. Trebuie să pleci de la început cu ideea că nu poţi să fii director, ca în România - eram director adjunct la Naţional, care avea cam 800 de angajaţi, deci era o instituţie greu de condus. Am încercat aici, sigur că m-am prezentat la teatru. Dar nu pentru postul de director, ci am întrebat dacă mi se poate da o funcţie de recuzitier, sau chiar de portar. Pentru că aveam nevoie de mirosul acesta al teatrului. N-am făcut teatru din întâmplare. Am auzit o dată un coleg, de altfel foarte talentat, care se lăuda cu asta, că el a intrat la Institutul de Teatru, pentru că n-a reuşit la arhitectură. Nu, eu am vrut să fac teatru de la început.

Bein einem deutsch- rumänischen Kulturaustausch organisiert am 11. September 2012 die Schauspielschule Charlottenburg eine Show nach den Skizzen des rumänischen Autors Ion Luca Caragiale, in Berlin. Berlin, 2012, Copyright: Adrian Roman Copyright: Adrian Roman via Lavinia Pitu, Rumänische Redaktion

Pe scenă, la şcoala de teatru Schauspielschule Charlottenburg, din Berlin

DW: Aţi avut roluri şi în Germania, în teatru şi în film.

V.P.: Am iubit teatrul şi trebuie să spun că am şi jucat. Primul angajament aici a fost să-l joc pe Ali Baba. A venit un coleg şi a spus „Ştiu că ai fost un actor cunoscut în România”. Şi am zis „Dar nu cunosc aşa bine limba germană, numai ce am mai învăţat la şcoală”. Şi a spus „Nu-i nimic, spui doar „Ich bin Ali Baba” (n.red.: Sunt Ali Baba)”. Au zis că îmi dau 100 de mărci - pentru mine era o avere. Şi acesta a fost primul meu rol, în Berlin. Mi-am pus un fes şi pe scenă am zis: „Ich bin Ali Baba”. A fost bine, m-au mai invitat şi a doua oară, am început să-mi fac micile mele experienţe şi să fiu mai dezinvolt. Din fericire, au fost mereu punţi, prin care am avut legătură cu teatrul. Nu m-am dus la Babelsberg, sau la nu ştiu ce mare regizor din Germania, să mă invite la un rol principal. Cum şi la teatru, când m-am dus la Schaubühne, mi-au răspuns foarte elegant: „Ne pare foarte rău, ştim cine sunteţi, dar nu avem un post la experienţa dumneavoastră”. Zic: „Dar eu vreau să fac orice, să scriu ceva, dacă vreţi la recuzită.” Nu, au zis: „Aşteptaţi acasă şi dacă avem nevoie…”. Nu m-au chemat. Mi-am dat seama cum stau lucrurile şi că trebuie singur să-mi fac un drum.

DW: Cum au fost începuturile, aici la Berlin?

V.P.: Prima parte a fost puţin colorată. E un moment foarte greu, când ai luat această hotărâre să pleci. Şi e perioada de birocraţie, statul la coadă la poliţie, unde erau peste 400- 500 de oameni, veneam la 4 dimineaţa. Erau momentele acelea, când te gândeşti „am făcut bine”?, „nu am făcut bine?” Nu plecam de la o situaţie rea. Asta am spus şi în cartea mea, „Und Bitte”: nu am fost unul care să fie chinuit, n-am fost în închisoare. Am fost un răsfăţat, între ghilimele, pentru că de fapt am fost folosit. Au folosit puterea mea de muncă, nu mi-au făcut cadou nimic. Deci, primele momente au fost foarte grele. Ai în primul rând vise, ştiu şi de la soţia mea. Nopţile aveam visele pe care le au cei care sunt transfugi. Visam că merg în România şi că nu mi se mai dă voie să mă întorc în Germania. Asta mă chinuia. Acest subtext a funcţionat mult timp, până când am început să avem o siguranţă materială. Eram siguri - şi soţia mea - că nu va putea preda limba franceză, care a fost dorinţa ei şi dragostea ei, nici eu să fac teatru, de la început. Au fost momente, când a trebuit să ne dezbrăcăm de cravata pe care o purtam la început, sau să renunţ la after shave-ul, care era mai scump şi ne-am suflecat mânecile, ne-am căutat de muncă, să ne asigurăm viaţa şi pentru Alexandra. Asta a însemnat pentru soţia mea să lucreze la un bar, să scoată lăzile de bere din pivniţă. A învăţat şi ce e un patron. Patronul stătea şi zicea „Iei de acolo şi cari sus”. Deci, am început de la zero. Am spălat şi trepte, am cărat geamantane. Primul meu job, ca să pot să-mi asigur partea frumoasă, artistică, a fost într-o firmă, pe care o iubesc şi acum şi care a fost mereu alături de mine, PSI, care mi-a dat un loc de - hai să nu zicem portar – dar era punctul de intrare la firmă. Partea cealaltă e că nu e aşa de uşor să fii azi directorul Teatrului Naţional, sau un actor iubit şi cunoscut în ţara ta şi a doua zi să faci pe liftierul.

Die Schauspielerin Alexandra Maria Lara erscheint mit ihrem Vater und Kollegen Valentin Platareanu am Dienstag (24.10.2006) in der Essener Lichtburg zur Premiere des Films offset. Der Film handelt von der Dolmetscherin Brindusa (gespielt von Lara), die zugleich Sekretärin des Druckereibesitzers Iorga ist, und die sich in den deutschen Ingenieur Stefan verliebt. Kinostart ist der 2. November 2006. Foto: Jörg Carstensen dpa/lnw +++(c) dpa - Report+++

Valentin Plătăreanu, împreună cu fiica sa, Alexandra Maria Lara

DW: Cum aţi început cu şcoala de teatru?

V.P.: Paralel cu asta n-am irosit timpul pentru meseria, pe care am iubit-o, şi am încercat să intru – am reuşit să intru la Werkstatt-Theater Charlottenburg, care era condus de Dr. Oft, care mi-a devenit după aceea prieten şi asociat la înfiinţarea şcolii. El mi-a oferit nişte cursuri „Abc în actorie”, am putut să-mi fac din nou o profesie, pe care o practicasem înainte puţin, la Caragiale, de profesor asociat, pentru arta actorului. Şi aici, deşi nu prea vorbeam limba germană, s-au îndrăgostit de mine. Şi cu această echipă de amatori, în 15 ani, mi-am făcut mâna ca regizor. Eu sunt actor, nu regizor, nici nu am vrut sa fiu regizor. Tata a spus: „Fă şi tu ceva serios”, dar dragostea mea a fost pentru meseria de actor. Aici am făcut şi regie. Această echipă a fost una cu care am jucat peste 20 de spectacole de la Gorki, la Cehov, Kleist, echipă bună de amatori, aproape semi-profesionişti. Din acest timp, în care mi-am format mâna, am început să mă gândesc la ideea să-mi fac o şcoală de teatru – am început să dau cursuri la Balettzentrum, la Die Etage, au văzut că sunt un om serios, că îmi place ceea ce fac şi aşa mi-a venit gustul. Aveam 2.000 de mărci, care erau puse deoparte. Am făcut reclamă şi s-au prezentat la examenul de admitere zece candidaţi. Pe toţi i-am luat, ce era să facem? Dar din ăştia, şase au ajuns actori şi am mers din succes în succes. Pentru că am investit timp, nu m-am uitat cât câştig, m-am uitat cum pot să slujesc această idee. Eu îi plăteam mai bine pe profesorii mei , dar eu mă mulţumeam cu 100 de mărci, mai lucram la firma aia…eu am muncit non – stop.

DW: Alexandra e cea mai mai mare realizare a dumneavoastră. Ce simţiţi când o vedeţi în filme, în reviste, la TV ?

V.P.: Nu-mi dau seama, ar trebui să explodez de fericire, să dansez toată ziua. Cum se obişnuieşte omul şi la bine şi la rău…Îmi dă telefon Alexandra şi zice: „Vorbeşte câteva vorbe cu Francis Ford Coppola, la telefon”. Nu vă spun ce exerciţiu de limbă engleză am făcut. Dar nu-ţi mai dai seama. Sau când a venit Hopkins şi a făcut laudatio, sau când m-a strâns Depardieu şi ne-am izbit puţin în stomac, când filma cu el. La un moment dat, ţi se pare normal, că fata asta frumoasă, cu care merg pe stradă, e fata mea şi că toată lumea, în loc să se uite la mine, cum eram obişnuit în România, se uită la ea. E un sentiment copleşitor de fericire interioară, dar parcă ar fi loc de mai mult. Când ai o asemenea bucurie ca părinte, n-ai mai avea voie să te superi că ţi s-a dezumflat cauciucul de la maşină, sau că te-ai pătat pe pantalon. Dar sigur, că sunt un om fericit. E foarte grea situaţia să fii şi critic şi tată în acelaşi timp şi cel care i-a îndrumat nişte paşi. E un lucru dificil, să separi dragostea de părinte şi admiraţia pe care o ai ca părinte pentru copilul tău. Dar încerc. Ea în general e o perfecţionistă. Am filmat împreună cu ea la Offset. E o profesionistă, o actriţă care îşi iubeşte meseria. Discutăm despre filme, ea e foarte receptivă la ce spun eu.