1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Valea Jiului - Valea Plângerii

Înainte să intre în galeria pe care a săpat-o, Mihai Stoica examinează atent piatra exterioară. “Trebuie să fii foarte precaut. Anul trecut, un amic de-al meu a fost îngropat sub pământ, se prăbuşise o galerie.

KEMEROVO REGION, RUSSIA. JULY 30, 2006. A miner loads a cart with coal at No. 12 Coal Pit in Kisilyovsk, Kemerovo Region. Foto: ITAR-TASS / Maxim Shipenkov +++(c) dpa - Report+++

Stoica descoperă o fisură în piatra de şist. O loveşte de câteva ori cu piciorul. Se desprind doar bucăţi mici; probabil nu se va prăbuşi nimic. Dar vremea aceasta, cu temperaturi când peste, când sub zero grade, este cea mai periculoasă. Umezeala din piatră îngheaţă şi se topeşte, iarăşi îngheaţă şi iar se topeşte. Uneori sparge bucăţi mari de piatră.

Stoica intră încet în galeria lungă de vreo opt metri şi complet neasigurată. Examinează zidurile, apoi ia ciocanul de mină din geantă şi începe să spargă bucăţi de cărbune din zid. Când se acumulează câteva kilograme, umple o sacoşă cu ele. Din când în când se opreşte pentru a asculta dacă zidurile se mişcă. De câteva ori scârţâie şi trosneşte. „Piatra este imprevizibilă“, spune.

Undeva, la marginea Văii Jiului, undeva prin munţi. Unele zăcăminte de cărbune ajung până aproape de suprafaţă. Mihai Stoica a descoperit un astfel de zăcământ. A săpat printr-un metru de pământ şi de şist - şi a dat de cărbune pur. Anul trecut a scos o tonă şi jumătate de cărbune, a cărat-o acasă în saci de 40 de kilograme, pe bicicletă. Acum, de când s-a făcut frig, sapă din nou.

De fapt, pe bărbatul de vreo 35 de ani nu îl cheamă Stoica. Se teme să spună cum se numeşte în realitate pentru că ceea ce face nu este doar foarte periculos, ci şi interzis. Este minerit ilegal.

Stoica a fost miner. De la unele accidente în subteran i-au rămas sechele pe gât şi pe bărbie. Este şomer de mulţi ani, are acasă o soţie şi trei copii mici. Sunt, cu toţii, cinci persoane care trăiesc dintr-un venit de vreo 400 de lei lunar, ajutor social şi alocaţia pentru copii, plus banii de la rarele ocazii în care apucă să muncească zilier. „N-am avut bani să cumpărăm lemne de foc“, spune Stoica, „de aceea am început să scot cărbune pe cont propriu. Ştiu că este ilegal, dar n-am încotro, este din nevoie.“

Mineritul ilegal s-a practicat mai ales în anii interbelici, când mulţi oameni din Valea Jiului au trăit într-o sărăcie cumplită. Astăzi, la două decenii de la căderea lui Ceauşescu, cei mai săraci dintre săracii Văii Jiului au început din nou să sape în munţi.

Şi nu este de mirare. În nici o altă regiune din România nu există atâta sărăcie adâncă şi concentrată. Nici o altă regiune din România nu are un renume mai prost. Şi nici o altă regiune din România nu este mai dată uitării.

Din cei aproape 50.000 de mineri de odinioară a mai rămas o zecime: Compania Naţională a Huilei (CNH) cu un total de 7.700 de angajaţi. După ce programele de restructurare şi de reconversie profesională pentru minerii disponibilizaţi de la sfârşitul anilor `90 au eşuat, deoarece au fost prost concepute, în prezent nu mai există nici un program social sau de dezvoltare reală pentru regiune. Cele existente se rezumă la construirea - de altfel foarte controversată - a unei şosele care trece direct prin cele mai valoroase păduri din parcul naţional Retezat, precum şi la construirea unui telescaun şi a unor pante de schi pentru turişti care oricum nu vor mai veni din cauza reputaţiei proaste a zonei.

Nu mai există nici un pic de spirit de revoltă în Valea Jiului. Cine a putut pleca a plecat şi lucrează în străinătate, cei rămaşi acasă stau în ghetouri demne de lumea a treia, nu de o ţară membră a Uniunii Europene. Locuri de muncă noi, practic, nu există. Şi numai extrem de puţini mineri disponibilizaţi au reuşit să pună la cale o afacere proprie.

Nimeni nu ştie exact cât de răspândit este mineritul ilegal, dar în pădurile Văii Jiului se pot descoperi galerii ilegale fără a căuta prea mult. Mihai Stoica a început cu doi ani în urmă cu săpatul, împreună cu un prieten, şi el fost miner. Deşi sunt experimentaţi şi cunosc zona, riscul este foarte mare. În locul de unde Stoica scoate cărbune se află mai multe galerii. Peste una a căzut un fag imens. O altă galerie s-a prăbuşit, iarna aceasta, tocmai când un amic al lui Stoica se afla în ea. Bărbatul şi-a rupt ambele picioare şi a reuşit cu greu să se elibereze. „Cred că mai are şi acum multe probleme de sănătate“, povesteşte Stoica, „genunchii lui sunt distruşi, nu cred că se va mai reface complet.“

Iarăşi scârţâie ceva. Stoica se sperie: „Hai afară, repede, este prea periculos astăzi!“ Leagă cu o sfoară sacul doar pe jumătate umplut şi îl aruncă pe pantă. Apoi coboară şi el.

Stoica s-a născut într-un sat din Gorj. Părinţii lui au fost ţărani săraci. Mai are opt fraţi. În 1992 a venit în Valea Jiului, la Uricani, pe când tocmai făcea 18 ani. A început să lucreze ca miner la mina Uricani. În 1997, la un accident subteran, s-a intoxicat cu monoxid de carbon şi de-abia a supravieţuit. De frică, soţia lui a insistat să se disponibilizeze. A făcut-o. A crezut în promisiunile guvernului de atunci de a crea locuri de muncă noi. „Au spus că vor construi fabrici de mobilă şi că se vor crea locuri de muncă în turism“, îşi aminteşte Stoica, „au spus că totul va fi mai bine.“

Din banii primiţi ca şi "compensaţie" la disponibilizare, soţii Stoica au plătit datoria la Renel şi au cumpărat un frigider. Mihai Stoica n-a mai găsit nici un loc de muncă stabil. Şi-a intreţinut familia cu munci ocazionale. A fost vânzător, zilier la ţărani, muncitor necalificat în construcţii, a colectat ciuperci şi fructe de pădure, la un moment dat a prins un job ca măturător de stradă în cadrul unui program comunitar de muncă al primăriei Uricani. Soarta lui nu este una neobişnuită: la Uricani, rata şomajului este de 70 la sută. „Păcat că m-am disponibilizat“, spune Stoica cu regret şi resemnare în voce.

Familia locuieşte într-unul din blocurile decăzute din Uricani. Cândva, în anii `50, cartierul, construit în stilul barocului stalinist, a vrut să fie simbolul unui viitor luminos. Au rămas faţadele din care cad bucăţi de tencuială intregi; au rămas acoperişuri prin care plouă; au rămas scări şi ziduri pline de igrasie.

Şi apartamentul familiei Stoica miroase a igrasie. Arată ca şi cum cineva ar locui aici provizoriu. Este mobilat cu un pat, câteva scaune, o masă şi un televizor. Zidurile nu au tablouri sau fotografii, coridorul nici o garderobă. Băiatul de 5 ani doarme în patul părinţilor, fetiţa de 12 ani şi frăţiorul ei de 8 ani împart canapeaua pliantă din sufragerie.

Soţia lui Stoica, Ioana, stă la aragazul din bucătărie şi prăjeşte cartofi. Este, astăzi, meniul de prânz. Zâmbind şi cu indiferenţă oarecum mândră vorbeşte despre viaţa ei. „Valea Jiului se numeşte şi Valea Plângerii. De fapt, vrem să le oferim copiilor noştri o educaţie mai bună, perspectiva unei vieţi mai bune. Dar nu putem să ne gândim nici măcar până la ziua de mâine. Din păcate, nu putem să ne alegem locul unde ne naştem şi unde trăim. Aicea este, totuşi, locul nostru şi ţara noastra. Este România noastră. Asta este.“

A început să plouă, este frig în apartament. Mihai Stoica se duce în pivniţă să ia ceva cărbune. Într-o încăpere a depus ceea ce a scos din munte cu mâna lui, cărbune brut, multe bucăţi mici, care lucesc unsuros - şi mult praf. Umple o găleată şi mai adăugă câteva aşchii de lemn.

Sus, în apartament, face foc. Uneori, când familia nu are bani pentru o nouă butelie de gaz propan, Ioana Stoica găteşte pe sobă. Mihai Stoica priveşte fix în foc. Vrea să găsească de lucru în Spania, dar nu ştie de unde să ia banii de drum. „Sunt vremuri grele“, spune Stoica. „Guvernanţilor nu le pasă de siguranţa socială a oamenilor. Au promis atât de multe şi n-au făcut nimic. Ne simţim atât de înşelaţi..."

Autor: Keno Verseck
Redactor: Rodica Binder