1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Vaccinul anti-HPV, un „tun” de final al ministrului Sănătăţii?

La mai fiecare final de mandat cu despărţire previzibilă, guvernările succesive ale României post-decembriste ne-au obişnuit cu aşa numite tunuri – mai mari sau mai mici.

default

Tânără germană, în timpul vaccinării anti-HPV

Câte o atenţie pentru clientela politică, un serviciu făcut, la despărţire celor ce au stat alături de echipa executivă, poate chiar o lovitură în interesul personal al celor ce se despart de sursele de resurse financiare. Fiecare după cum a crezut de cuviinţă, după cum a putut.

Un exemplu, nu dintre cele mai vinovate, ar fi hotărârea de graţiere a lui Miron Cosma, semnată, în ultima sa zi prezidenţială, de fostul şef al statului Ion Iliescu. La sfârşitul unei perioade de gestaţie de patru ani, în ultimele zile ale unui mandat, se naşte pruncul numit „după noi potopul”.

Ministrul Eugen Nicolăescu a fost un personaj extrem de controversat în fruntea Sănătăţii româneşti. Cam toate deciziile sale au avut darul de a stârni reacţii, de la regândirea filosofiei administrative a spitalelor, până la circulaţia fondurilor prin sistem. Nu e vorba neapărat de un management defectuos. Deşi nici asta nu este exclus 100%.

În mod normal, cineva ar trebui să facă un bilanţ profesionist şi să judece la rece şi cu luciditate mandatul lui Nicolăescu. Ceea ce s-a întâmplat, însă, la mijlocul lui noiembrie lasă loc de interpretări chiar dinaintea unei investigaţii propriu-zise.

Dintr-un buget, cel al oncologiei, destul de subţire faţă de necesităţile reale ale societăţii româneşti, o simplă semătură a ciuntit, aproape peste noapte, nu mai puţin de o treime.

Povestea vaccinului care, spun studiile clinice ajunse la un anumit nivel, anulează riscul de cancer al colului uterin, este deja cunoscută. Se ştie că scopul primar este atins, nu se cunoaşte întreaga paletă de efecte secundare, semnele de întrebare impacientează, taberele sunt împărţite. Până aici, o poveste medicală, ca atâtea altele de-a lungul istoriei unui război purtat de umanitate cu bolile care nu se lasă descifrate şi, implicit, tratate.

Pe fondul unei dispute care a aşezat, faţă în faţă, mamele (ce acuzau superficialitatea informaţiilor legate de vaccin) şi responsabilii ministeriali (înarmaţi cu un mesaj compus de parcă ar fi fost orientat către un ocean de ignoranţă) a fost sacrificat – cu bună ştiinţă sau nu – un aspect semnificativ: modul în care administratorii sănătăţii româneşti au jonglat în organizarea şi visteria instituţiei pentru a grăbi introducerea acestui program naţional preventiv.

Vorbim, aici despre precipitarea iniţială a celor chemaţi să impună vaccinarea şi de iritarea ulterioară a acestora. Vorbim despre o campanie de conştientizare şi informare dusă la limita derizoriului, de o strategie a la Pearl Harbour. Un blitzkrieg dus într-un context în care, oricum, întregul arsenal media era cantonat pe un al front, cel electoral. Şi mai vorbim despre politica punerii în faţa faptului împlinit.

Nu ştim dacă, înainte de a decupa, într-o manieră prea puţin transparentă pentru un buget public, o treime din fondurile alocate oncologiei, cineva a adus în discuţie alternativele mai puţin costisitoare ale programului lansat la final de mandat de ministrul Nicolăescu.

În actualul moment, o campanie de conştientizare a persoanelor aflate la vârsta incidenţeii bolii ar fi fost mai eficientă atât financiar cât şi medical.

Nu ştim – şi tot din cauza opacităţii resortului guvernamental – dacă cineva a pus în vedere decidenţilor că o simplă semnătură poate reduce cu o treime speranţa de viaţă în bazinul pacienţilor suferind de cancer, oameni care aşteaptă această veritabilă loterie a vizelor care este trecerea de pe lista de aşteptare în programele de tratament.

Singura certitudine este criza acută de fonduri deseori invocată de Guvernul condus, încă, de partidul din care face parte şi ministrul Nicolăescu.

Or, când suferi de lipsă acută de bani, sacrificarea unei certitudini în favoarea unui experiment nu poate fi decât un generator de semne de întrebare.

Şi, pe alocuri, aminteşte de acele voci care susţineau că după o dictatură a sălbăticirii, România ar fi avut nevoie de o dictatură a civilizării şi nicidecum de democraţie.