1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Va câştiga definitiv centralismul?

România este totuşi o ţară mare, cu o mare diversitate locală, care a fost mereu dezminiţită în ultimul secol şi împiedicată să se manifeste.

Preşedintele Traian Băsescu a confirmat luni că ar putea declanşa un nou referendum pentru desfiinţarea Senatului. Adversarii acestei reforme au toate motivele să se teamă, căci bicameralismul nu este bine argumentat nici în proiectul USL de revizuire a Constituţiei. Cu toate că are multe aspecte pozitive, proiectul de revizuire nu reuşeşte să arate prin ce diferă Camera Deputaţilor de Senat. Acesta este punctul cel mai slab. Dacă guvernul ar fi reuşit să împartă ţara pe regiuni, ar fi fost mai uşor de argumentat de ce ar fi nevoie de Senat. Dar regionalizarea a eşuat în 2013, aşa cum eşuase şi în 2011 din cauza opacităţii faţă de chestiunea maghiară. Guvernul nu a reuşit pur şi simplu să explice că regionalizarea este în folosul cetăţenilor.

Este adevărat că guvernul a încercat totuşi să adopte o reformă a administraţiei, delegând o serie întreagă din atribuţiile sale către judeţe, dar nu a corelat-o cu bicameralismul. De aceea îi va fi uşor preşedintelui să reia subiectul din 2009 argumentând că Senatul nu are o justificare suficientă. Dacă în cele din urmă bicameralismul susţinut de PSD, PNL şi UDMR va eşua în România, va fi din cauza faptului că proiectul de reformă nu a fost suficient de îndrăzneţ şi de clarvăzător.

Vechiul bicameralism de la 1866 şi apoi de la 1923 avea motivaţii puternice, fiind imaginea structurii înseşi a societăţii, dar astăzi a rămas o formă fără conţinut. Ca să fie mai mult decât un omagiu adresat tradiţiei, bicameralismul ar trebui să exprime funcţiuni politice distincte. Dacă de exemplu într-o ţară împărţită pe regiuni, Senatul i-ar cuprinde pe reprezentanţii regiunilor aleşi indirect sau chiar direct, dar în număr egal, atunci ar fi uşor de arătat că această a doua Cameră are rolul de a da glas interselor particulare ale regiunilor. Senatul ar avea atribuţii derivate direct din natura reprezentării sale şi ar da astfel o consistenţă deplină unui sistem administrativ descentralizat. Nu este singura variantă posibilă, dar este cea mai evidentă.

România este totuşi o ţară mare, cu o diversitate locală care a fost mereu dezminiţită şi descurajată în loc să fie lăsată să se manifeste. Regiunile ar putea înflori într-un cadru de competiţie. Bucureştiul ar înregistra poate un recul, dar nu ar fi o pierdere prea mare dacă toate celelalte centre importante ar avea de câştigat. România riscă din păcate să treacă pe lângă o mare ocazie.

O împrejurare care îl ajută pe preşedinte este că Parlamentul actual e cu totul supradimensionat. Legea electorală aberantă care amestecă proporţionalitatea cu majoritarismul a sporit numărul parlamentarilor la 588. Oricui îi va fi uşor să arate că acest număr este exagerat. Problema aceasta nu ţine atât de structura Parlamentului cât de legea electorală, dar preşedintele va specula această împrejurare aşa cum a făcut-o şi în 2009.

Şi riscul este mare, căci ideile bune, paşnice şi lipsite de nerv agitatoric sunt în concurenţă cu populismul agresiv al preşedintelui Traian Băsescu, care a resuscitat limbajul naţionalist al FSN din anii 90, făcând elogiul ipocrit al „statului naţional unitar”. Înarmat cu acest tip de limbaj, care se bucură încă de mare autoritate, şi ajutat şi de circumstanţe, el ar putea să blocheze evoluţia României pentru decenii de aici înainte.