1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Utilitatea demnităţii

Cum ajung românii şi furaţi şi cu demnitatea luată? E chestie de gene, cum cred unii? Sau, mai degrabă, cum cred eu, de cultură şi cutumă? Ajută introspecţia. Memoria. Şi poate o privire peste gard, la nemţi.

Există oameni politici în stare să-şi păstreze demnitatea, în ciuda funcţiei lor şi a unei profesiuni care le reclamă, imperativ, propensiunea spre compromis. E evident că această calitate ar trebui onorată. În România, prea des se întâmplă invers.

Ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen, i-a siderat pe arabii saudiţi. A respins preceptele extremiste de extracţie wahabită care solicită deferenţă maximă faţă de tradiţiile arabe şi le sileşte pe femei să-şi acopere capul, dar nu oferă în schimb nimic în materie de respect faţă de cutumele creştine şi occidentale. Pe scurt, fără să facă prea multă filosofie, von der Leyen a refuzat categoric să-şi acopere capul în timpul vizitei ei la Riad. Semn de regăsită demnitate? Sau de inteligenţă? Fapt e că încăpăţânarea doamnei von der Leyen de a rămâne despletită în Arabia i-a înfuriat peste măsură gazdele, gratificând în schimb o bună parte a germanilor şi europenilor. Care nu înţeleg în ruptul capului de ce în Arabia Saudită nu pot exista biserici. Sau sinagogi.

Şi care nu sunt deloc fericiţi când, de dragul corectitudinii politice, în Europa se trece sub tăcere ori se relatează trunchiat despre crime oribile, despre violuri şi asasinate, comise de musulmani educaţi în spiritul lipsei de respect faţă de sexul slab, ori despre originea făptaşilor. „Nu voi obliga nici o femeie din delegaţia mea să poarte Abaya”, a mai spus Ursula von der Leyen, după ce şefa ei, cancelara Germaniei Merkel, a întors calimera, a anunţat deportări de musulmani imigraţi în Republica Federală şi opoziţia ei faţă de burci. Ambele demnitare creştin-democrate lansează astfel semnale clare de reorientare a CDU. Ambele doresc reocuparea în viteză a intervalului din dreapta spectrului politic, pe care, în goană după voturile stângii, îl evacuase anterior creştin-democraţia germană, oferind astfel populiştilor un spaţiu de manevră nemeritat. Încât e posibil, sau chiar probabil, ca gestul şefei ministerului german al apărării să fi fost dictat de oportunităţi politice şi nu de o nevoie imperioasă de a-şi afişa demnitatea. Fie şi aşa, preţuind memoria şi sancţionând faptele politice după cum le consideră bune sau rele, şi gazdele şi alegătorii ei o vor ţine minte. Primii n-o vor ierta. Iar cei din urmă o vor recompensa, ori sancţiona la urne, dacă sunt de stânga.

În Balcani memoria se preţuieşte mai puţin, iar faptele bune rămân, adesea, nerăsplătite, aşa cum cele rele suscită o greu explicabilă milă, o nemeritată condescendenţă şi o pernicioasă iertare. E o clemenţă păgubitoare pentru că a alege penali în parlament şi a ierta un guvern de penali, în timp ce sancţionezi la sânge ridicarea silită, de către un guvern cinstit, dar "tehnocrat”, a salariilor deputaţilor şi senatorilor ori a venitului patriarhului, înseamnă a perpetua răul. Şi nu e orice rău. E cel ce macină în profunzime societatea românească, răpindu-i şansa de a-şi apăra libertatea şi a-şi spori prosperitatea. Îngăduinţa excesivă manifestată faţă de torţionari şi asasini securişti a torpilat şansa democratizării şi dezvoltării rapide a unei Românii moderne, drepte şi eficiente.

La fel, răul se eternizează, iar aerul devine irespirabil când nutrim simpatii secrete pentru hoţi aflaţi în poziţii de comandă politică şi îi dezlegăm de păcate, dar lovim cu sete şi intransigenţă maximă într-un premier care n-are probleme să călătorească la clasa a doua. Am auzit că ar fi fost "laş” pentru că n-a acceptat înregimentarea într-un partid. Vitejia cu care s-a confruntat într-o zi, dimineaţa, cu elita intelectuală a ţării, iar seara, cu talpa ei, călcând "în mocirla” unei infecte televiziuni de propagandă a rămas neonorată. Cum nerecompensată a rămas capacitatea sa, mai rară în elitele politice dâmboviţene, de a se arăta în ambele instanţe om, de vreme ce a refuzat să-i desconsidere pe unii sau pe alţii. E clar, scrie Andrei Pleşu, "dl Dacian Cioloș...nu e pe placul românului. Nu se înfurie ca un milițian, nu dă capete-n gură preopinenților, nu se dă mare. Nouă ne plac circarii, băieții de băieți, istericii de bodegă. Ăia da! Sînt 'haioși', distractivi, tîlhari veseli și caftangii de cartier". Am admis în repetate rânduri că Dacian Cioloş nu este infailibil şi că a comis şi el greşeli. Dar, după cum au observat independenţii, a rămas un om de bun simţ, cinstit, curat şi modest.

Într-o ţară îndelung turcită şi rusificată, plină de un machism perdant, în care furtul, violenţa, discriminarea stupidă şi superbia nu s-au pedepsit, ci s-au răsplătit veacuri la rând, o astfel de atitudine indică nu doar adecvarea la modernitate, ci şi o demnitate incontestabilă. Ea semnalizează aderenţa la valori. Dar toate aceste virtuţi se uită rapid. Pentru că Cioloş, vai, nu s-a înscris în PNL. Sau fiindcă i-a acordat salariul gras pe care-l revendică Patriarhul. Demnitatea e, după Kant, dincolo de valori. Dar nu şi dincolo de morală. Fapt e că, unde nu există demnitate şi memorie autentică, nu se poate construi nimic durabil. În schimb, se cuibăreşte dezumanizarea. Oamenii care se lasă trataţi drept proşti vor sfârşi prin a fi trataţi chiar aşa. Vor fi furaţi până la loc comanda.

Reşuta în paradigma meşterului Manole devine fatalitate cât timp alegătorii nu onorează virtuţi şi calităţi şi uită, simultan, să pedepsească derapaje reale. În loc s-o facă, electoratul, mai atent la doctrine decât la fapte, e necruţător, prin tradiţie, cu dreapta. Şi cu justiţia. Dezbinarea celei dintâi îl excită la fel de intens ca discreditarea şefei DNA, căreia i se reproşează un plagiat inexistent, de parcă o neglijenţă ar fi totuna cu o hoţie. Inechitatea şi neînţelegerea utilităţii votului pentru răul mai mic distrug resorturile democraţiei şi îngroapă şanse enorme, date fiind resursele intelectuale ale neamului, ratându-se concomitent accesul la familia celor mai competitive naţiuni europene. Claritatea morală până la urmă învinge. 

Demnitatea nu cunoaşte utilitate. Paradoxal însă, a nu o cultiva chiar şi când pare contraproductivă, înseamnă a pierde până la urmă pe toate planurile.

Autor: Petre M. Iancu