1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Ura, extremismul şi cavalerii apocalipsei

Sunt 4 cavalerii apocalipsei. Acelaşi e numărul riscurilor confruntând democraţiile. Putinismul, terorismul, populismul reactiv la extremism islamist şi intoleranţa corectă politic le ameninţă grav. Mai rea e însă ura...

Cain ucigându-l pe Abel, pictură murală de la biserica Sfântului duh din Wismar

Cain ucigându-l pe Abel, pictură murală de la biserica Sfântului duh din Wismar

În 2012, după alegerile care au urmat catastrofei incipientului stat de drept românesc din vara nebuniei USL-iste am declarat la Digi 24 că am senzaţia că retrăim anii 30 ai veacului trecut.

Mai nou, am impresia că sunt silit să-mi revizuiesc impresia. Părem a fi în apropierea cumpenei dintre veacurile 5 şi 6. Când, după căderea Imperiului Roman, o mânăstrire se considera bogată dacă poseda o sută sau două de suluri. În răstimp de câteva decenii Occidentul a uitat tot ce ar fi trebuit să păstreze cu sfinţenie în memorie din bagajul cultural şi civilizatoriu al antichităţii. Aşa s-a scufundat în barbarie.

Cu doar câteva secole înainte, marea bibliotecă din Alexandria ar fi dispus, potrivit unor surse antice şi medievale, de aproximativ o jumătate de milion de scrieri, suluri, manuscrise, cărţi religioase, de magie, literare, nu în ultimul rând ebraice, greceşti şi egiptene! Din ele evul mediu timpuriu ar fi putut extrage lecţii eterne, de felul celor conţinute în povestea biblică a primei confruntări fratricide. Elaborata exegeză la care, după Holocaust, Elie Wiesel a supus episodul confruntării dintre Cain şi Abel, soldată cu uciderea unuia din fraţi, e demnă de luare aminte. Captând tezaurul de înţelepciune al tradiţiilor evreieşti, precum şi al hermeneuticii dascălului său, rabinul şi profesorul Saul Liberman, un expert de vârf al Talmudului, Wiesel scoate în evidenţă un aspect potenţial tulburător pentru mai toţi lectorii superficiali ai scrierilor sacre.

Departe de a fi singurul vinovat pentru uciderea fratelui său, Cain îşi împarte păcatul cu mai toate celelalte personaje. Făptaşul n-ar fi săvârşit crima, poate, dacă Abel, fericit că i s-a primit cu plăcere prinosul, ar fi dat dovadă de oarecare empatie şi ar fi aplanat furia firească a fratelui său cu ofranda snobată de Creator, alinându-i temerile şi invidia. Apoi, ciocnirea n-ar fi avut, poate, loc, dacă părinţii s-ar fi preocupat de copii, i-ar fi educat cum trebuie, ar fi stat de vorbă cu ei. În fine, nici providenţa nu iese bine din această poveste. De ce i-a tratat, oare, inegal pe fraţi? De ce nu i-a avertizat că violenţa nu este, nu poate fi soluţia?

Izvorâtă din invidie, din gelozie, din comoditate, laşitate şi incomprehensiune mutuală, ca şi din absenţa empatiei şi comunicării, ura fraternă din primul capitol al Genezei e paradigmatică. Îmi pare că livrează ilustraţia şi explicaţiile cele mai potrivite pentru starea în care se află, mai nou, societăţile deschise, în confruntarea lor cu forţele extremismului ce-ncearcă să le desfiinţeze.

Nici măcar a identifica toate aceste forţe nu e un exerciţiu lesnicios, aşa cum multora le vine greu să înţeleagă că nu doar ucigaşul e, de regulă, vinovat de crimă, ci şi complicii săi voluntari sau involuntari, cei recrutaţi din rândul celor ce l-ar fi putut împiedica să omoare, dar au omis s-o facă. Discutăm cu asupra de măsură (şi totuşi, parcă, insuficient) despre agresori, asasini şi terorişti. Despre Rusia lui Putin, de pildă, şi modul în care Moscova şi-a pus definitiv pe butuci propria democraţie defectă pentru a arunca apoi în aer dreptul internaţional, atacând şi dezmembrând Ucraina. Ori despre terorismul de epocă de piatră al statului islamic.

Dar abordând aceste subiecte fierbinţi, larg manipulate de varii propagandişti răsăriteni întru gonflarea mişcărilor şi partidelor populiste şi extremiste din vestul Europei, avem atâta grijă să punem batista pe ţambal, ca să nu ni se reproşeze vreo incorectitudine politică, încât ratăm esenţialul. Nu ne prea încumetăm, spre exemplu, să identificăm explicit resursele stalinsto-fascisto-ortodoxiste ale demersurilor putiniste. Sau ne codim să înfierăm genocidul comis asupra creştinilor de către statul islamic. Dacă ne apucăm să criticăm nu doar aspecte ale iudaismulului şi creştinismului, ci şi diverse laturi ale islamului, ne trezim brusc confruntaţi cu acuza fatală de rasism şi islamofobie. Ca şi cum ura ar dispărea dacă ne ferim s-o vedem!

Subit, firescul, de pildă înclinarea în faţa dreptului esenţial al democraţiei liberale, care este libertatea de opinie şi de expresie, ori faţă de martirii ei de la Charlie Hebdo apare ca un demers al urii extremiste, anti-musulmane. La trei luni după decapitarea revistei de către terorişti islamişti, aşa au catalogat sute de scriitori decizia colegilor lor americani din PEN, de a acorda revistei satirice franceze un premiu pentru curajul ei.

E, totuşi, aiuritor, ca nişte scriitori să protesteze astfel, practic, împotriva asumării fără absurde rezerve a libertăţii de expresie. Revoltat, pe bună dreptate, s-a arătat în consecinţă Salman Rushdie, autorul mult hăituit de fanatici islamişti al Versetelor Satanice, al cărui memorabil discurs a inaugurat ediţia actuală a Târgului de Carte de la Frankfurt, prezenţa sa determinând Iranul fundamentalist să boicoteze manifestarea. „Trăim în cel mai întunecat ev pe care-l cunosc”, a declarat Rushdie, textual, şi într-un interviu acordat la Paris lui David Chazan.

Din nefericire, dată fiind laşitatea, cecitatea, ura de sine şi neghiobia sinucigaşă manifestate de mulţi din colegii săi occidentali, scriitorul britanic de origine pakistaneză are, neîndoielnic, perfectă dreptate. Nu ne ameninţă doar Cain şi invidia lui, invidia perdanţilor la masa globalizării. Sunt patru, cavalerii apocalipsei. Acelaşi e şi numărul riscurilor confuntând democraţiile actuale. Ne pun în pericol libertatea nu doar putinismul, islamismul şi populismele occidentale pretinzând a o apăra, când sunt, în fapt, expresia urii tot mai ample şi iraţionale, ce macină tot mai intens şi centrul, odinioară frecventabil, al spectrelor politice din societăţile deschise.

Ne pasc şi forme subtile de intoleranţă şi duşmănie liberticidă, ca aparent utila, în fapt detestabila corectitudine politică, în numele căreia, de pildă, universităţile americane au început să treacă la index lungi liste de cărţi cu opinii „indezirabile”, ca şi cum ar fi scrieri ultralicenţioase.

Bănuiesc că la Alexandria până şi cele din urmă ar fi avut drept „de bibliotecă”, dacă nu de cetate. Rămâne să descoperim doar cum putem evacua ura din noi. Din ea.