Unde se vor trata românii în 2015?

Nimeni nu reuşeşte să le respecte pe toate, dar fiecare aspiră către împlinirea completă a unuia dintre ele. În ce direcţie se îndreaptă România? Stabilind către ce model tinde astăzi sistemul medical românesc, putem afla cui vom plăti servicii medicale peste câţiva ani.

REŢETA NORDICĂ

În Cehia, serviciile oferite prin asigurările de sănătate obligatorii acoperă o arie atât de largă încât asigurările private devin inutile. Totuşi, piaţa serviciilor medicale este concurenţială datorită celor 9 fonduri de asigurări medicale aflate în competiţie pentru atragerea membrilor. Concurenţa între casele de asigurări de sănătate este şi mai intensă în Germania, unde funcţionează 169 de astfel de instituţii. Nu doar pacienţii, liberi să aleagă orice casă de asigurări, câştigă de pe urma acestei demonopolizări a sistemului, dar şi doctorii organizaţi în asociaţii care au puterea de a-şi negocia contractele. Sistemul medical german este totuşi puternic stratificat, principiul solidarităţii fiind respectat dar nu şi cel al echităţii. 87% dintre cetăţenii germani sunt acoperiţi de asigurările medicale obligatorii, dar fiecare beneficiază de acces şi calitate a serviciilor în funcţie de veniturile obţinute. Iată de ce, cei care îşi permit cumpără asigurări medicale private. Este vorba de unul din zece cetăţeni germani.

PURIŞTII

Sistemul medical francez, funcţionând într-una dintre cele mai bogate ţări europene, aplică integral principiul solidarităţii şi echităţii accesului la servicii medicale. Asigurările medicale sunt aici servicii sociale, protejând practic întreaga populaţie. Dar acest mecanism acoperă sub 80% din cheltuielile francezilor cu sănătatea. Restul este suportat prin schemele complementare de asigurări, fiecare cetăţean francez alegând-o pe cea mai convenabilă. Ineficienţa şi delapidarea sunt fenomene vechi în sistemul medical francez, a căror atenuare a fost realizată prin aplicarea unui mecanism simplu: în cele mai multe cazuri pacienţii plătesc direct pentru tratamentul primit, costurile urmând a le fi rambursate ulterior. De reţinut că Franţa este statul european care alocă cea mai mare proporţie din PIB cheltuielilor de sănătate: 11,2%.

Interesant este că Statele Unite, celălalt stat „purist” când vine vorba de folosirea unui anumit model de finanţare a sectorului medical, alocă un procent şi mai mare din PIB cheltuielilor de sănătate: 16%. Aici, statul nu garantează accesul universal la serviciile medicale. Săracii, bătrânii şi veteranii sunt asiguraţi prin intermediul unor programe guvernamentale, iar restul populaţiei foloseşte asigurări private plătite de către angajator, care îşi poate deduce aceste cheltuieli din taxe. Principiul de bază în sistemul medical american este eficienţa economică, ceea ce asigură o calitate ridicată a serviciilor, personal medical foarte competent şi un dinamism al cercetării în domeniu. Partea goală a paharului este reprezentată de cei 16% dintre americani care nu beneficiază de asigurare medicală (aceasta nefiind obligatorie), având acces doar la serviciile de urgenţă. Deşi administraţia Obama încearcă să reformeze acest sistem, grupurile de interese din piaţa medicală reuşesc deocamdată să se opună.

O SOLUŢIE ORIGINALĂ

Unde se află România pe această complicată hartă a sistemului medical modern? Încercăm să copiem puritatea modelului social francez, generos dar expus riscurilor corupţiei, sau capitalismul american, eficient dar crud? Adoptăm modelul concurenţial al asigurărilor medicale din Cehia şi Germania, unde deşi funcţionali, privaţii nu au o influenţă atât de mare ca în SUA? Încercăm să îndreptăm mai multe resurse financiare către un sistem medical subfinanţat? Din păcate, la fiecare dintre întrebările precedente răspunsul este nu. Un eşec uriaş al clasei managerilor, probabil cel mai mare eşec al României postcomuniste, a generat un sistem medical la fel de coerent precum un corp fără cap. Piaţa asigurărilor medicale este monopolizată de colosul intitulat Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), unicul distribuitor al contribuţiilor venite dinspre cetăţeni. Atât pacienţii cât şi medicii sunt obligaţi să lucreze cu CNAS, ceea ce dezechilibrează considerabil balanţa negocierilor. Până în prezent, CNAS nu a demonstrat că este capabilă să administreze eficient sau echitabil fondurile destinate sistemului medical. Corupţia şi delapidarea sunt incontrolabile, situaţiile în care acelaşi pacient figurează pe listele de asiguraţi a mai multor medici fiind frecvente. Dacă în Franţa, o ţară bogată, se forţează uniformizarea serviciilor medicale pentru a conserva solidaritatea socială, în România uniformizarea se face în detrimentul calităţii pentru că nu există bani suficienţi pentru toţi pacienţii. Dacă americanii renunţă la solidaritate de dragul eficientizării, românii cheltuie necugetat şi puţinele fonduri de care dispun. Monopol, corupţie, ineficienţă şi inechitate sunt cele patru picioare de lut ale colosului fără cap care este sistemul medical românesc. Originala sa filozofie? Cât mai prost pentru cât mai mulţi.

ÎN BRAŢELE COLOSULUI DECEREBRAT

România va rămâne şi în 2011 ţara europeană care cheltuie cel mai mic procent din PIB pentru serviciile medicale. Şi în 2011 asigurările private vor fi nefuncţionale, protocoalele terapeutice vor întârzia, la fel şi definirea unui pachet minim de servicii medicale. Dar sistemul medical privat va profita de starea comatoasă a statului şi îşi va continua dezvoltarea explozivă. Din ce în ce mai mulţi români vor alege să apeleze la serviciile clinicilor private: cei angajaţi în companii mari prin intermediul abonamentelor, un surogat al asigurărilor private, ceilalţi după putinţa buzunarului. Astfel că, în 2-3 ani, românii prinşi în braţele unui colos decerebrat, vor fi nevoiţi să plătească o dublă asigurare medicală: cea virtuală şi inutilă către stat şi cea reală şi eficientă către sistemul privat.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu