1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un „superparlament” tot mai puternic

Cine şi cum „arbitrează” excesele politicii partizane este o problemă centrală a organizării constituţionale în orice stat.

default

Palatul Parlamentului

Proiectul de modificare a Constituţiei, propus de preşedintele Traian Băsescu, conţine multe modificări care, fiind concepute separat, nu pot fi discutate ca un ansamblu. Nu e vorba de o tentativă de reproiectare a Constituţiei, aşa cum promisese, cu ani în urmă, iniţiativa lansată de Valeriu Stoica. Desigur, nici atunci nu fusese reţinută ideea unei Constituţii cu totul noi care să o abroge pe prima, căci, din punct de vedere strict formal, ar fi putut fi interpretată ca o lovitură de stat, dar participanţii la acele prime dezbateri fuseseră cu toţii de acord asupra unei noi arhitecturi constituţionale.

Totuşi, chiar şi aşa, în proiectul prezentat de preşedinte se poate descifra o tendinţă mai generală.

Primul lucru care atrage atenţia este consolidarea rolului Curţii Constituţionale. În varianta propusă de Preşedinte, Parlamentul nu poate continua procedura de suspendare a Preşedintelui, dacă avizul Curţii Constituţionale este negativ. Curtea stopează iniţiativa politică. Este deja a doua treaptă de consolidare a puterii acestui for. Prima s-a petrecut prin modificarea Constituţiei din 2003, atunci cînd i s-a luat Parlamentului puterea de a sancţiona deciziile Curţii cu 2/3 din voturi. Din acel moment, CCR a devenit un înalt for de arbitraj politic, fiind practic instituţia centrală a vieţii politice româneşti, dar într-un chip nebulos, căci nu se ştie bine cărei puteri i s-ar putea atribui o asemenea „putere”. În dezbaterile teoretice, toată lumea e de acord cu privire la acest aspect, dar practic, combatanţii se împart apoi după partide şi după interese de moment.

Iar lucrul cel mai important nici nu a fost încă spus destul de insistent: Curtea Constituţională din România este o instituţie expusă unei politizări excesive prin modul de numire al judecătorilor. Un sumar studiu comparativ printre ţările europene care au instituit un organism distinct pentru verificarea constituţionalităţii legilor arată că în România riscul politizării este cel mai mare, mai mare decât în Franţa care a reprezentat de fapt modelul urmat în 1991. În general, peste tot există anumite precauţii, formulate în diferite feluri, cea mai puternică fiind aceea care prevede alegerea judecătorilor în parlament cu 2/3 din voturi.

În cadrul Constituantei din 1991, a existat o dezbatare furtunoasă şi consistentă. Opozanţii de atunci, ţărăniştii şi liberalii (cu excepţia profesorului de drept Vasile Gionea, ales pe listele PNŢCD), s-au opus energic înfiinţării CCR, arătând nu doar că este o instituţie prea nouă, copiată după modelul francez (Constituţia franceză din 4 octombrie 1958, model el însuşi mai nou decât tradiţia constituţională românească) dar că riscă să devină un stat în stat.

Unul dintre combatanţii aflaţi pe băncile opoziţiei democratice, înfrunta masiva majoritate FSN, arătând că instituţia care ar fi urmat să fie fondată „nu este definită ca putere în stat, pare doar o instituţie statală, dar nici un text din anteproiect nu spune cine îl va controla. Or, aceasta este principial inadmisibil”.

În cele din urmă, practica atâtor state occidentale europene (Franţa, Spania, Italia, Portugalia, Belgia, Austria, Germania) a reprezentat un argument decisiv din specia recursului la autoritate. Totuşi, „disidentul” ţărănist, Vasile Gionea, care a şi fost numit ulterior preşedinte al Curţii Constituţionale, a invocat şi un model teoretic asumat în cunoştinţă de cauză: „Constituanta noastră, scrie el într-un Curs de Drept Constituţional, s-a ataşat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituţie a Austriei din 1920."

Astăzi, am putea spune că cei care se temeau de constituirea unei autorităţi disctincte de jurisdicţie constituţională, au avut dreptate şi s-au înşelat în acelaşi timp. Căci problema momentului nu este „autonomia discreţionară” a CCR, ci sensibilitatea ei prea mare faţă de politica de partid.

Un alt membru al Constituantei din 1991 anticipase cu mai multă clarviziune ceea ce avea să se întâmple, întrebându-se dacă „acest Consiliu Constituţional nu este un fel de superparlament, dar numai cu putere de negare şi nu cu putere de promovare”.

Într-adevăr, după regula de constituire, CCR aduce oarecum cu un „supra-parlament”, ceea ce explică şi contradicţiile apărute în anumite decizii sau defecţiunile care survin în sânul majorităţii constituite. De exemplu, reprezentantul UDMR din CCR a blocat intenţia guvernului de a diminua pensiile, ceea ce pare mai curând o dispută din cadrul majorităţii, decât o expresie a independenţei de judecată a Curţii Constituţionale. Un alt exemplu nimerit este şi blocarea în primă instanţă a legii educaţiei, care se poticnise însă în prealabil la Senat, acolo unde defecţiunea apăruse tot în sânul majorităţii.

În orice caz, a oferi mai multă putere unei Curţi Constituţionale nereformate (care nu urmează decât în parte mult clamatul model european) continuă o linie care s-a dovedit, în multe privinţe, greşită.

Autor: Horaţiu Pepine

Redactor: Rodica Binder