Un Sisif al anticomunismului

Într-un scurt dar foarte dens volum de eseuri consacrat unor autori pe care şi-ar fi dorit să-i aibă prieteni în vremuri de restrişte, Herta Müller sugera că deja transcrierea unor experienţe limită de maximă intensitate conferă „literaritate” textului.

Viaţa lui Aleksandr Soljeniţîn a fost un şir aproape neîntrerupt de experienţe limită: anii celui de-al doilea război mondial, Gulagul, lupta cu cancerul, cu serviciile secrete, exilul, răfuiala cu jurnaliştii rău voitori…

Transcrise cu un talent şi o impetuozitate incandescentă uneori, aceste experienţe catalizate şi sub efectul unei erudiţii fireşti născute dintr-o nepotolită sete de cunoaştere, au alimentat romane fluviu „Arhipelagul Gulag”, jurnale de suferinţă”Pavilionul canceroşilor”, povestiri cutremurătoare „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”.

Soljeniţîn nu şi-a lăsat nici cărţile scrise şi nici viaţa trăită la voia întîmplării şi la discreţia admiratorilor necondiţionaţi sau a detractorilor de care inevitabil a avut parte.

Memoriile sale în mai multe volume repovestesc viaţa şi opera revinvestind în ele sensurile pe care scriitorul şi-a dorit ca posteritatea să le perceapă. Iar dintre acestea, copleşitor rămîne sensul tragic al istoriei.

Citite în perioadele de răscruce ale războiului rece, scrierile lui Soljeniţîn au marcat o revoluţie copernicană pentru literatura sovietică. Publicarea în Rusia a „Arhipelagului Gulag” în 1989 a marcat începutul sfîrşitului Uniunii Sovietice. Cărţile şi mai ales opiniile lui Soljeniţîn au declanşat în rîndurile stîngii occidentale îndelung aşteptata trezire la realitate, eliberarea din aburii malefici ai iluziei comuniste. Perioada exilului în Statele Unite, nelipsită de deziluzii, a fost şi cea care i-a îngăduit lui Soljeniţîn să-i reproşeze cu o virulenţă profetică occidentului lipsa de curaj pe care a şi interpretat-o drept un semn premergător al unui iminent sfîrşit.

Fiu legitim al mai marilor literaturii ruse, de la Tolstoi la Dostoievski, de la Turgheniev la Cehov, Soljeniţîn a fost copleşit în ultimii ani ai vieţii cu o pletoră de calificative: în pofida anticomunismului său visceral i s-a reproşat carenţa spiritului democratic. S-a debarasat vehement dar cu argumente de toate „-ismele” de care a fost acuzat: naţionalism, ortodoxism, slavofilism, antisemitism şi nu i-a cruţat nici el pe jurnaliştii pripiţi, superficiali şi semănători de neînţelegeri, de ascuţişul săgeţilor sale critice.

Nemuritor prin operă, Soljeniţîn va continua să polarizeze spiritele fără putinţa de a mai interveni în dezbaterile ce nu vor conteni.

Aşa cum un publicist rus constata încă înainte ca Aleksandr Soljeniţîn să părăsească această lume, pentru generaţiile vîrstnice el rămîne un titan al literaturii ruse, o instanţă morală, un Lew Tolstoi al zilelor noastre. Pentru tînăra generaţie de internauţi, consumatori de emisiuni MTV şi hambugheri de la Mc Donald, el trece drept adversarul unei ere demult apuse Stalin-Hruşciov- Brejnev, care scrie într-o limbă rusă arhaizantă şi dă agasante lecţii de morală.

Or, tocmai această din urmă impresie creată de scrierile lui Soljeniţîn în rîndul tinerei generaţii trădează insuficienta abordare publică a ororilor comise în numele ideologiei comuniste într-o Rusie care, potrivit spuselor lui Vladimir Putin, nu ar avea de ce să se ruşineze de trecutul ei şi ar face mai bine să-şi rememoreze episoadele eroice ale istoriei naţionale...

Sub astfel de auspicii, cel puţin o parte din scrierile lui Aleksandr Soljeniţîn, nu par a mai avea prea multe şanse de fi citite…