1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Un sfert de veac de nesingurătate

Petre M. Iancu30 noiembrie 2015

S-au împlinit 25 de ani de la prima celebrare a zilei de 1 decembrie ca sărbătoare naţională. Unde anume a ajuns România în acest răstimp şi de ce? Trebuie dat Cioloş jos? Sau, mai degrabă, ar merita să i se dea o şansă?

https://p.dw.com/p/1HEky
Premierul României, Dacian Cioloş
Premierul României, Dacian CioloşImagine: Getty Images/AFP/D. Mihailescu

Cu excepţia albanezilor şi, poate a balticilor, e greu de găsit în Europa o naţiune atât de izolată, vreme de milenii, ca poporul român. Fuga în munţi, pârjolirea pământului, arderea recoltelor şi otrăvirea fântânilor n-au constituit, de-a lungul secolelor, doar o simplă tactică militară pentru valahi sau moldoveni. Cu timpul, au devenit temeiul unei culturi a neîncrederii, al unei mentalităţi aşezând refuzul construcţiei durabile, izolarea, ostilitatea faţă de străini, văzuţi in corpore în postura de cotropitori, în centrul virtuţilor menite să asigure supravieţuirea naţională.

Sub influenţa şi sub impactul naţionalismului primitiv, xenofob şi antisemit al secolului XIX, care a prefaţat, a însoţit şi s-a prelungit după unirea principatelor, acest tip de mentalitate s-a repercutat negativ asupra evoluţiei politice a României moderne. Gândit ca delimitare, prin ostilitate, faţă de prezumtivul alogen, acest naţionalism a condiţionat, năşit şi agravat derapajul fascist, prin cuzism, legionarism, carlism şi antonescianism, al României interbelice.

Comunismul promisese în van să schimbe lucrurile. În fapt, cum reliefa un gânditor, bolşevismul n-avea cum să fie realmente internaţionalist, în ciuda pretenţiilor ditirambice ale unor versiuni de marxism şi ale ideologiei cominterniste. Nici stalinismul nu s-a putut deroba de tentaţia bâtei naţionaliste, vădindu-se până la urmă, în mare măsură, un soi de primitivism rusofil cu tendinţe recurent genocidale.

Aproape la fel de monstruos precum nazismul, acest regim s-a abătut cu furie asasină nu doar asupra ucrainenilor şi ruşilor neconformişti, ci asupra celor mai diverse popoare, de la evrei, la tătari şi ceceni, de la germanii de pe Volga şi până la românii basarabeni. Stalinismul românesc n-a făcut excepţie, fiind înlocuit mai întâi de Gheorghe Gheorghiu Dej, iar apoi de Ceauşescu printr-un naţionalism iniţial diluat, apoi, din ce în ce mai clar, de epocă de piatră.

Petre M. Iancu
Petre M. IancuImagine: DW/M.Müller

Escrocheria cu internaţionalismul şi blestemul naţionalist

Întreruptă o clipă de un internaţionalism clamat, dar fals, sub Ana Pauker, conform biografiei excelente semnate de Robert Levy, pe marginea destinului unei controversate evreice staliniste, dotate, paradoxal, cu impulsuri de independenţă şi de patriotism românesc, solitudinea României s-a reinstalat în anii 50 ai veacului trecut. Succinta liberalizare a anilor 60 n-a schimbat lucrurile decât superficial.

Apoi s-a abătut asupra neamului ca un ciocan mica revoluţie culturală şi nenorocirile pe care le-a atras. Discreditarea plenară a „iepocii de aur” ceauşiste acoperind anii 70 şi 80 a destructurat apoi, vremelnic, şi protocronistul naţional-comunism. Cortegiul de variante de frig, de foame şi de frici de terorista Securitate dăruit românilor de ceauşism sub pojghiţa exacerbatei mândrii naţionale, n-avea cum să rămână fără efect.

Deşi, manipulaţi ori amnezici, nostalgicii refuză azi, în numele patriotismului, să înţeleagă de ce s-au unit românii dincolo de orice bariere de vârstă, origine, etnie şi credinţe în contra dictaturii, în decembrie 89. Realitatea e, trebuie spus şi repetat, că, sub tirania lui Pingelică, s-au plătit datoriile externe, dar s-a acumulat o gigantică, o nerambursabilă datorie internă. Se murea de frig. Se murea de foame, de sărăcie lucie, de avorturi provocate clandestin, pe masa din bucătărie, cu niscaiva cuţite ruginite. Şi se murea de poliţie politică. Toate acestea au sfârşit prin a decredibiliza gregara, crapuloasa, patibulara ideologie a naţional-comunismului, o doctrină de tip stalinist, întemeiată pe ură, înrobire, control total, manipulare, marginalizare, izolare.

Autismul iliescist şi ieşirea din solitudine

E adevărat că, sub FSN şi Ion Iliescu, sistemul criminal şi reţelele Securităţii s-au refăcut rapid. Iniţial abundente, vărsările de sânge şi-au redus intensitatea, dar au continuat fără hiat, legând ceasul zero al revoluţiei de violenţa ieşirilor în stradă muncitoreşti, de înscenarea interetnică de la Târgu Mureş, precum şi de bâtele securiste ale ortacilor mineriadelor. În ciuda perpetuării autismului politic, în postcomunism, crimele s-au împuţinat perceptibil.

Şi s-au împuţinat de ochii lumii. Căci poate cea mai importantă dintre diferenţele majore dintre epoca de aur şi era care a debutat în decembrie '89 a constat în intrarea României sub zodia deschiderii către privirile jurnalismului occidental şi, parţial, autohton, trecând ţara din registrul izolării în cel al nesingurătăţii.

Desigur, ticăloşenia şi fatuitatea grasă şi greţoasă a celor care au confiscat idealurile tinerilor eroi din decembrie n-au dispărut peste noapte. Dar, în ciuda reciclării vechilor reflexe postcomunist-fascistoide, gen „nu ne vindem ţara” şi „noi muncim noi nu gândim”, România a beneficiat, după o regretabilă amânare datorată funestului iliescism, de o lentă, dar progresivă readmisie în familia naţiunilor civilizate.

Singurătate deplină, ca sub Ceauşeşti, când nici un picior de ziarist nu putea descoperi, de pildă, ororile azilelor şi orfelinatelor comuniste, căci nu se putea intra în ţară, ori lucra liber, ca jurnalist autohton, n-a mai fost posibilă sau imaginabilă.

Inventivi, ca toţi hoţii mari, ex-securiştii capitalizaţi şi transformaţi în oligarhi s-au adaptat rapid. Ca oameni politici şi moguli de presă au creat structuri-surogat, edificând, spre a prăda ţara mai uşor, un sistem de manipulări televizate care a substituit graniţele fortificate, de închisoare, ale regimului comunist, cu zidurile nu mai puţin redutabile, din capetele mancurtizate ale poporului postcomunizat.

În familia naţiunilor şi riscul reizolării

Ultimul mare tun manipulativ l-au dat postcomuniştii cu Antenele voiculesciene şi celelalte televiziuni de partid şi de stat, emiţând non-stop, întru apărarea corupţiei, obsesivul lor antibăsism, o doctrină colectivistă, bazată pe naţionalism antiamerican şi antioccidentalism. Cu ajutorul austerităţii, ea a sfârşit prin a scoate oamenii în stradă, a dărâma guvernul Ungureanu şi a pregăti trei ani de pontism, un constant efort al destructurării incipientului stat de drept românesc în numele unei majorităţi parlamentare aflate sub controlul marilor penali.

Nesingurătatea unei Românii intrate de la mijlocul anilor 2000 în NATO şi UE a reuşit să prevină transformarea definitivă a ţării într-o republică bananieră, aflată la cheremul noilor tiranii, de la Moscova la Ankara. Cu ajutorul cancelariilor străine atacul asupra statului de drept, o banalitate în sudestul Europei, a putut fi, in extremis, respins.

Nu-mi pare întâmplător că revirimentul în forţă al acestui stat de drept, început prin eliberarea justiţiei, a continuat, graţie reţelelor de socializare care au înlocuit treptat televiziunile, ca sursă de informare, prin alegerea informată la preşedinţie a „neamţului”, o revoluţie de catifea încununată de „Revoluţia Colectiv” şi debarcarea lui Victor Ponta.

Dar e ce a ieşit din aceste revoluţii frişca de pe tort? E, altfel spus, actualul executiv ideal? Defel. Prezenţa unui plagiator în acest guvern, ca ministru de interne, îl discreditează în mare măsură. Să admitem totuşi că, într-o fază în care, din cauza degringoladei europene şi a neo-izolaţionismului american, România riscă să rămână din nou solitară, ţara face, prin Cioloş, un pas uriaş înainte.

Nu ştiu dacă oamenii săi pot realiza multe în răstimpul scurt pe care-l au la dispoziţie. E de bun augur că sunt, în genere, orientaţi ferm către vest. Nu-i puţin lucru, după milenii de singurătate. Şi nu e un secret că vor avea o misiune extrem de grea în a face faţă, cu resurse puţine, nevoii de reformă, de anticorupţie şi, totodată, ameninţării triple, teroriste, putiniste şi centrifugal-populiste abătute asupra întregii Europe.

Oricum însă, mi se pare clar, în ajunul unui 1 decembrie ce marchează un sfert de veac de nesingurătate, că e cazul să i se acorde actualului guvern răgazul meritat.