Un secol de la declaraţia Balfour

S-a împlinit un secol de la declaraţia Balfour, actul de naştere a statului evreu modern. Cel al cărui dans naţional e hora şi al cărui imn naţional e o melodie populară românească.

E totodată actul de naştere a Orientului modern, a unei stranii alianţe est-vest, actul unei cununii sui-generis a vechiului şi noului, a tradiţiei şi modernităţii. Dar şi actul de botez al naţionalismului arab şi al fundamentalismului islamic.  

Teologii se ceartă de când se ştiu pe tema începutului. Gândit netemporal, s-a verbalizat acest "început" prin afirmaţia potrivit căreia Duhul Creatorului plutea deasupra apelor, cum relatează propoziţiile introductive ale Bibliei. Care ne prezintă şi coroana creaţiei, pe om.

Date fiindu-i neajunsurile evidente, au urmat oarecari ezitări, pertractări şi răzgândiri. D-zeu, care nu bate cu băţul, ci cu potopul, s-a săturat de parte din urmaşii lui Adam. Pe care, când îi răsplăteşte, n-o face, de regulă, convenţional. Într-un târziu a descoperit, în persoana patriarhului Avraam, un partener de dialog demn şi onorabil. Avea să-l recompenseze cu promisiunea Ţării Sfinte, pentru el şi pentru succesorii lui.

Ce-a urmat, aflăm din aceeaşi Carte a Cărţilor şi din istorie, dacă nu cumva cotizăm la interpretările ei antisioniste, contemporane, proprii unui curent antisemit modern. Unul care, în pofida evidenţei şi probelor, neagă, precum UNESCO, orice legătură a evreilor cu Muntele Templului (regelui Solomon) de la Ierusalim, a israelienilor iudei cu lăcaşuri israelite şi iudee din Ţara Sfântă, din care evreii, urmaşii lui Avraam, au fost alungaţi de romani acum două milenii.

Numele de Israel

Cum i-a afectat exilul pe evrei? În varii moduri. Cei religioşi au continuat, timp de mii de ani, să-şi mărturisească zilnic crezul. Îşi rostesc confesiunea, astfel încât mărturia ei să se audă şi să rezoneze şi în ei şi în jurul lor, precum şi în faţa Celui căruia i se adresează în rugăciuni. Miezul ei e conţinut în cuvintele Deuteronomului 6,4: ”Ascultă Israele, Domnul D-zeul nostru Domnul este Unul”. 

Un timp, în vechime, numele de Israel (explicat, biblic, drept "cel ce s-a luptat cu D-zeu şi a învins") a fost atribuit unui regat evreiesc populat de zece din cele douăsprezece triburi ale urmaşilor patriarhilor Avraam, Isac şi Iacov şi distrus de asirieni. A desemnat de asemenea poporul evreu în ansamblul său.

În baza deciziei Naţiunilor Unite din 1947 de împărţire a Ţării Sfinte între evreii şi arabii din acest ţinut este şi denumirea oficială a statului evreu, proclamat în 1948 în "Palestina" controlată anterior de britanici, care preluaseră ţara, cu tot cu "Siria otomană" de la turci.

Adoptarea, sub imperiul cataclismului provocat civilizaţiei de Holocaust, a acestei decizii postbelice a organizaţiei mondiale, n-ar fi fost posibilă dacă n-ar fi fost prefaţată, cu trei decenii înainte, de o iniţitivă epocală. De un act fondator, care fie şi doar diplomatic, iniţial, avea, prin efectele sale, să pună capăt multimilenarei rătăciri a poporului evreu.

E vorba de hotărârea guvernului britanic, materializată într-o scrisoare adresată de şeful diplomaţiei londoneze, sir Arthur James Balfour, lordului Alfred Rothschild, la 2 noiembrie 1917, în care se afirma intenţia Regatului Unit de a susţine crearea unui "cămin naţional evreiesc".

Două naţiuni, două naţionalisme, o declaraţie

Această declaraţie trece azi drept actul de naştere al Israelului, ca stat evreiesc modern. Pentru mulţi credincioşi evrei şi creştini e împlinirea proorocirilor biblice, a promisiunilor unei Divinităţi care, sătulă de gemetele şi strigătele de durere ale unui popor îndelung terorizat şi martirizat, a sfârşit prin a-şi îndeplini o parte din făgăduielile făcute în străvechime aleşilor ei.  

Dimpotrivă, aceeaşi declaraţie e virulent detestată de mulţi arabi şi musulmani, ca şi de susţinătorii lor. Liderul autorităţii autonome palestiniene, Mahmud Abbas, şi-a exprimat oroarea iscată de acest document, cerând Marii Britanii să-şi ceară iertare pentru o declaraţie care, în opinia  sa, i-ar fi condamnat propriul neam la dispersie şi la statutul de naţiune apatridă.

În fapt, realitatea (care nu conţinea în 1917 un popor palestinian exclusiv arab) îl contrazice parţial. Iar declaraţia contelui Balfour îl infirmă integral. Deşi extrem de concis şi discutabil în anumite privinţe, documentul britanic fusese explicit într-un sens important.

Misiva îl anunţa pe lordul Rothschild, că "Guvernul Majestăţii Sale a aprobat cu plăcere o declaraţie de simpatie faţă de aspiraţiile sioniste evreieşti", că ”privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv". Dar şi că "se înțelege în mod clar că nu se va face nimic de natură să prejudicieze drepturile civice și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul evreilor din alte țări".

Nu e de mirare că extremiştii care, după Holocaust, şi-au escamotat antisemitismul împachetându-l în antisionism, pretind, pentru uzul apărătorilor drepturilor minorităţilor, că evreii ar fi încălcat acest deziderat. Această naraţiune, relativ convingătoare în opinia multora, tinde să transforme statul evreu modern într-un paria al Comunităţii Internaţionale, într-un "evreu al naţiunilor".

Deşi complexă şi, ca atare, imposibil de zugrăvit onest în alb-negru, realitatea Orientului Mijlociu vorbeşte însă cu totul altă limbă. Într-o regiune din care, după război, au fost deportaţi în pofida declaraţiei Balfour aproape toţi evreii, iar în ultimii ani au fost alungaţi, prigoniţi, ori exterminaţi în masă creştinii, nu există ţară care, în materie de neprejudiciere a drepturilor altor comunităţi, să poată concura cu statul evreu. În care arabii musulmani sau creştini să se bucure de mai multe drepturi civice, politice şi religioase, între care administrarea propriilor aşezăminte sfinte, inclusiv cele de pe Muntele Templului,în proximitatea Zidului Plângerii,  lăcaşul cel mai sacru pentru evrei.

Sionismul şi contextul istoric şi politic al declaraţiei

În siajul declaraţiei Balfour, imigraţia evreiască în Ţara Sfântă avea să ia sensibil amploare. Ea debutase însă mult înainte, în vremea ocupaţiei otomane a Ţării Sfinte, alimentată fiind de speranţele unei mişcări de redeşteptare naţională cuprinzând zone vaste răvăşite de sălbatice pogromuri, din  Rusia, România şi Polonia şi până în SUA.

Inutil de subliniat că sionismul e o mişcare de redeşteptare naţională perfect legitimă pentru un popor oprimat şi demonizat milenii la rând, care-şi doreşte autodeterminarea şi restabilirea în patria sa istorică. În consecinţă, e abuziv ca declaraţia Balfour, care justifică această mişcare, să fie calificată drept un act "rasist" ori "colonialist", aşa cum, spre satisfacţia extremiştilor şi ideologilor stângii corecte politic, o consideră tiraniile arabe, teroriştii şi aliaţii lor.

Tot atât de adevărat e, însă, că suferinţele palestinienilor, amplificate de refuzul statelor arabe de a permite asimilarea refugiaţilor arabi din Ţara Sfântă într-o manieră similară integrării în Israel a refugiaţilor evrei din lumea arabă, nu sunt defel o plăsmuire. 

În fine, nu mai puţin adevărat este că repatrierii evreilor i s-au atribuit, prin sionism, valori redemptive, ce par azi să fi fost utopice.

Concomitent, mariajul dintre sionism şi imperiul britanic, pe atunci o mare putere globală, n-a fost un act de altruism pur şi gratuit. L-au determinat, pe lângă unele considerente de ordin moral, şi raţiuni geostrategice, ţinând între altele de tentativa Londrei de a-şi asigura sprijinul evreilor americani în dificila fază finală a primului Război Mondial, când administraţia Wilson ezita să-şi disloce trupele peste ocean. 

Ulterior, în 1939, interesele britanice aveau să se schimbe. Încercând să-şi asigure sprijin arab, Perfidul Albion avea să-şi binemerite porecla. Londra avea să difuzeze faimoasa „White Paper”, un document care, contrazicând flagrant declaraţia Balfour, avea să oprească imigrarea evreilor în momentul de maxim pericol în bimilenara istorie din exil a poporului ales, în chiar pragul Holocaustului, soldat cu asasinarea, de către nazişti şi aliaţii lor, a şase milioane de evrei.

Nu puţini ar fi putut fi salvaţi. Sacrificiul lor avea să hrănească radicalismul cu care o parte din evreii palestinieni aveau să reacţioneze nu doar la terorismul declanşat de extremismul arab împotriva prezenţei lor în Ţara Sfântă, ci şi faţă de autorităţile britanice din Iudea, Samaria şi Galilea, împuternicite să administreze Palestina.    

În fine, declaraţia (virulent contestată de evreii ultra-ortodocși, antisionişti, respinsă şi de asimilaţioniştii din ţările europene şi de comunismul de tip stalinist) n-ar fi valorat nici cât o ceapă degerată, dacă numeroşi evrei n-ar fi fost dispuşi ei înşişi să plătească orice preţ, inclusiv pe cel suprem, spre a-şi edifica, apăra şi consolida căminul naţional.

Au schimbat astfel nu doar faţa regiunii, ci pe-a lumii. Pentru că au implantat în ea şi într-o regiune improbabilă, virgină în ale democraţiei, o societate deschisă şi un stat de drept viabil, avansat, modern.

Atâta vreme cât, în pofida ostilităţii şi riscurilor enorme de securitate cu care se confruntă, statul evreu va continua să se conformeze, ca unică democraţie construită în regiune de urmaşii lui Avraam, unor standarde etice înalte, israelienii ar avea şansa de a justifica realmente cuvintele adresate, în Geneza 12, înaintaşului lor biblic: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta... iar familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”.