1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un răgaz netransparent

Posibilitatea ca preşedintele Traian Băsescu să amâne convocarea noului parlament până după Crăciun a provocat uimire şi dezorientare.

Amânarea procedurilor de desemare a noului premier este o posibilitate care a fost până mai ieri complet ignorată. Preşedintele are la dispoziţie 20 de zile, dar cu siguranţă că ar fi un răgaz folosit în scopuri netransparente. Indiferent de opţiunile partizane, culisele sunt prin ele însele respingătoare. Democraţia nu respiră cu adevărat decât în lumina transparenţei. De fapt nici votul democratic, nici instituţiile nu par, într-o democraţie la fel de preţioase ca transparenţa.

Votul democratic este, aşa cum am mai arătat, relativ. În sistemele majoritare, guvernul nu are nevoie de majoritatea voturilor populare şi la fel se întâmplă în sistemele de vot indirect. Sistemul electoral este adesea un filtru complicat care converteşte voturile în mandate după o regulă care poate contrazice majorităţile absolute. Uneori contradicţia aceasta dintre democraţia numărului şi cea a filtrelor ponderatoare devine foarte vizibilă, ca în cazul alegerii preşedintelui SUA.

Instituţiile sunt vitale pentru o funcţionare corectă, ele reprezentând componenta raţională a statului, dar nu sunt specifice democraţiei. Transparenţa în schimb este o exigenţă pur democratică, care nu a existat nici măcar conceptual înaintea apariţiei democraţiilor liberale occidentale. Asociată direct cu presa liberă şi cu libertatea cuvântului, transparenţa este mediul însuşi de manifestare al democraţiei. Din clipa în care cenzura a fost abolită, libertatea cuvântului şi-a început un marş irezistibil care nu s-a încheiat nici astăzi şi care cu siguranţă că nu se poate opri într-un punct anumit, deoarece niciodată nu există destulă transparenţă. Odată ce opinia publică a impus anumite standarde unor instituţii, deliberările tind să-şi găsească noi ascunzişuri şi tot aşa la nesfârşit. Într-o ţară fără cultura transparenţei, ca România, reculul acesta a putut fi observat de multe ori, chiar în activitatea parlamentară.

Într-o anumită măsură este de înţeles şi numai un anumit fundamentalism democratic poate cere transparenţă absolută. Privirea iscoditoare a presei, a televiziunilor, convertirea activităţii politice într-un spectacol transmis în direct are efecte perverse transformându-i pe politicieni în perfecţi cabotini, în profesionişti ai minciunilor. Putem admite că există uneori lucruri care trebuie protejate de această dezvăluire instantanee, dar alteori este destul de evident că ascunzişurile sunt pur şi simplu tranzacţii inavuabile, aşa cum s-a întâmplat în 2009 cu dezertarea unui grup masiv de deputaţi PSD şi PNL în tabăra prezidenţială. Ceea ce este ascuns este ambiguu: poate fi o hotărâre politică salutară, dar încărcată de riscuri şi ameninţată din toate direcţiile, după cum poate fi un aranjament dubios, pe care nimeni nu l-ar putea aproba la lumina zilei.

Tocmai datorită acestei ambiguităţi, lipsa de transparenţă sau transparenţa limitată a democraţiei continuă să fie admisibilă. În cazul României de după 9 decembrie este totuşi greu de argumentat de ce ar fi nevoie de un răgaz netransparent până la declanşarea procedurilor de convocare a noului parlament.