1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Un pustiu de bine olimpic

Într-o lume în care de la ierarhi la elite şi de la gazetari la politicieni e tot mai greu de avut încredere în cineva, sportul ar fi trebuit să fie un far etic. Olimpiada de la Rio probează că e, mai degrabă, o cloacă.

Spectacol al ceremoniei de închidere a J.O. de la Rio

Spectacol al ceremoniei de închidere a J.O. de la Rio

Mă întreb de ce n-am rezistat. Nu luasem o decizie, dar înclinasem puternic să-mi făgăduiesc să încetez să cotizez, ca telespectator, la necinstea unei olimpiade gigantomane, girate de un comitet internaţional condus de un cirac al lui Vladimir Putin, pe nume Thomas Bach.

Regeşte plătitul funcţionar german, gigea din punctul de vedere al propagandei moscovite, permisese participarea Rusiei la Jocurile de Vară de la Rio, în ciuda probatei implicări a statului rus în malversaţiuni implicând doparea sistematică a sportivilor din federaţie.

Ar fi putut neamţul decide altfel? Ar fi putut. Ba nu. Ar fi trebuit. Ar fi fost imperativ s-o facă, pentru ca să nu le joace Jocurilor o festă neplăcută. Aşa cum, dacă n-ar fi vrut să le facă un pustiu de bine, dacă ar fi respectat vreo minimă morală, ar fi trebuit să permită participarea la Olimpiadă a rusoaicei curajoase ce depusese mărturie împotriva escrocheriilor pe bandă rulantă ale sistemului mafiot, girat şi guvernat de Moscova. Sistem, mutilând din epoci bolşevice nefericitul sport rusesc.

Dar s-a comportat invers decât ar fi trebuit. Iuliei Stepanova, care se vede nevoită să se ascundă, pentru a nu fi depistată de braţul lung al Kremlinului şi lichidată după bunul obicei al FSB-ului, fost KGB, fost NKVD, fostă Ceka nu i s-a permis să concureze.

Menţinerii cât de cât curate a Jocurilor Olimpice, Thomas Bach i-a preferat înscrierea în trupa „schröderizaţilor”, a dregătorilor apuseni aciuiaţi sub pulpana ţarului neostalinist aflat în fruntea statului rus. Iar Jocurile olimpice au transmis un semnal clar. A te dopa e în regulă. A da pe gură adevărul, defel. În acest ultim caz veţi fi excluşi şi ostracizaţi pe veci. Şi apoi vânaţi.

Aşa a debutat o pângărire de-o anvergură fără precedent a imaginii sportului, continuată ulterior în ritm alert, de-a lungul a două săptămâni de jocuri, în care ar fi trebuit, dacă am fi vrut să acţionăm ireproşabil din unghi etic, să închidem toţi televizoarele scârbiţi. Şi să ieşim în stradă în semn de protest.

Ca să nu-mi îngreţoşez prea rău cititorii n-am să intru în detalii, amintind amănunţit de prezumtivele fapte de arme bijniţăreşti ale unui irlandez pe nume Patrick Hickey, de felul său şef al Comitetului Olimpic European, arestat sub acuzaţia de trafic şi vânzare la negru a biletelor la Olimpiadă.

N-am să oblig pe nimeni să adăste la jenantul bilanţ integral al unor decizii de-o lipsă de tact aiuritoare, care au culminat cu învestirea unui funcţionar FIFA, precum Issa Hayatou, cu onoarea de a împărţi medalii, deşi, ca intim al elveţianului Blatter, e suspectat din greu de corupţie. Ori al frapantelor gafe şi fauxpas-uri ale unor sportivi altfel admiraţi şi admirabili, precum înotătorul Ryan Lochte, ori atletul Christoph Harting, victime ale unor excese hormonale de tipul celor care iscau pe vremuri, în epoci asexuate, ample crize de isterie.

Fapt e că, sportiv veteran şi kibitz iremediabil ce sunt, am dat, totuşi, drumul, din când în când, detestatului tembelizor. Am făcut-o conştient, dar nu fără oarecare strângere de inimă, spre a-i onora, urmărindu-i în arenă, pe nişte mari luptători. Sportivi şi oameni, deloc vinovaţi de căderea în ticăloşie a activiştilor de partid şi de suprastat olimpic. Luptători autentici. Luptători de mare clasă. Personalităţi de anvergură istorică, precum înotătorul american Michael Phelps. Precum biruitorii rugby-işti olimpici din Fidji. Precum unii ciclişti şi trăgători cu arcul, pistolari şi puşcaşi, călăreţi, voleibalişti, tenismeni, hocheişti, gimnaşti şi handbalişti eminenţi. Precum minunatele spadasine din România.

Ţară care, totuşi, a terminat pe un penibil loc 47 în clasamentul pe medalii, cu doar una de aur, alta de argint și trei bronz. Ar fi, s-a spus, cea mai anemică ”recoltă” de medalii, din 1952 încoace. O analiză serioasă a acestui naufragiu al sportului naţional s-ar impune, indiscutabil. Cum s-ar impune o analiză a motivelor pentru care ţări ca SUA sau Marea Britanie, cu naţiuni apreciind realmente şi plătind cinstit performanţele sportive, reuşesc mai mereu să ocupe fruntea clasamentului pe state.

Apropo de plăţi cinstite. Ochiul dracului a reuşit din nou să sclipească proeminent într-un domeniu care ar trebui, de fapt, să fie guvernat nu de ban, ci de amatori. Aud că, din unghi comercial, olimpiada de la Rio, derulată la o aruncătură de baţ de monumentala mizerie din favele, la exact 80 de ani de la cea de pomină, organizată de nazişti în cel de-al Treilea Reich, ar fi fost, spre bucuria Comitetului Olimpic Internaţional, un succes calificat. Mai mare decât „demenţial de costisitoarele Jocuri de la Sydney, Peking sau Londra”, după cum relevă un ziar renan.

Mă-ntreb cât voi fi contribuit eu, prin simpla acţionare a telecomenzii, cât vor fi cotizat telespectatorii conştienţi de anvergura unei afaceri mafiote la scară planetară, la acest trist triumf comercial, de natură să sporească răul şi corupţia birocraţilor sportivi şi a politicienilor de lângă şi de peste ei. A sosit, cred, timpul să ne gândim mai serios la un boicot.