Un premier pentru liniştea lui Sarkozy

Depunîndu-şi demisia de prim ministru, sîmbătă, pentru a fi redesemnat în aceeaşi funcţie duminică şi invitat să formeze noul guvern, Francois Fillon şi-a exprimat ad hoc decizia de a continua reformele curajoase începute în urmă cu trei ani şi jumătate, în pofida severei crize economice şi financiare mondiale, angajîndu-se hotărît, sub autoritatea şefului de stat, într-o nouă etapă.

Ar fi nedrept să i se treacă lui Francois Fillon cu vederea meritul de a-şi fi creat propriul stil în umbra hiper-preşedintelui Sarkozy. În fond, este un colaborator discret şi hiper-prudent, tenace şi muncitor şi - de cînd se află la conducerea Palatului Matignon - popularitatea sa a depăşit-o mereu pe cea a superiorului său de la Elysée. Aşa încît, potrivit unui recent sondaj de opinie, Fillon, care a militat dintru început pentru stabilitatea guvernului, fără a fi putut împiedica succesivele sale remanieri - 7 la număr fără a o pune la socoteală şi pe ultima - le pare francezilor un candidat mai bun la preşedinţia Republicii, în 2012, decît actualul deţinător al supremei funcţii.

Cu exacerbatul său instinct al puterii, Sarkozy nu avea cum să nu înregistreze primejdia ca Fillon să-i devină rival, ceea ce explică şi de ce, în urmă cu doar două săptămîni, înaintea încă din vară anunţatei remanieri, mandatul de premier al unui nou guvern îi părea destinat lui Jean-Louis Borloo, ministrul ecologiei.

Numai că tocmai solida popularitate de care se bucură Francois Fillon trebuie să fi intrat în calculele de ultim moment ale lui Sarkozy, bîntuit de teama că avînd alături un premier nu prea agreat, şi propria sa popularitate va avea mai mult de suferit.

Plecarea lui Francois Fillon de la conducerea guvernului şi readucerea lui, peste noapte, la datorie, cu sarcina de a forma, peste zi, o nouă echipă, mai suplă dar mai performantă, a fost o manevră cvasi-gratuită devreme ce - cum pe bună dreptate observă voci din opoziţie - e ridicol şi absurd să menţii ceea ce deja există.

Dacă unii critici ai preşedintelui au interpretat acest du-te vino al aceleiaşi persoane la conducerea guvernului drept un semn de slăbiciune a lui Sarkozy, aflat în dificultate, alţii au întrezărit în stratagemele remanierii nimic altceva decît „un mesaj de autism”, o nouă ocazie prin care preşedintele îşi poate dovedi că poate face pe mai departe ce vrea.

Într-un eseu publicat în ultima ediţie în limba germană a revistei europene Lettre International, politologul Pierre Musso, profesor la venerabila Universitate Sorbona, explica în termenii următori mecanismele aşa zisei revoluţii conservatoare practicată de Sarkozy: depăşind spectacolul politic, ea vizează restructurarea profundă a instituţiilor. Ea trebuie să schimbe totul pentru ca totul să rămînă neschimbat.” Or, cu cît un lucru se schimbă mai mult cu atît rămîne acelaşi. Paradoxul exprimat de binecunoscutul adagiu francez îl ştia şi Farfuridi. Nu spunea simpaticul personaj al Scrisorii pierdute, citez din memorie: Ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume, în punctele esenţiale. Ar putea şi aceasta fi o definiţie à la roumaine a a remanierii guvernamentale à la Sarkozy!

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz