1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un preşedinte dezirabil

Într-o postare pe blogul său, deputatul european Cristian Preda schiţează rapid portretul “Principelui” în versiune modernă şi liberală.

Un preşedinte dezirabil

Într-o postare pe blogul său, deputatul european Cristian Preda schiţează rapid portretul “Principelui” în versiune modernă şi liberală.

Cristian Preda face un portret al preşedintelui pe care ar trebui să-l susţină PDL. E foarte interesant, căci este una din puţinele dăţi în care militanţii acestui partid, subjugaţi de puterea preşedintelui Băsescu, gândesc cu adevărat neîncorsetaţi.

Există şi cîteva înţepături complet inutile la adresa lui Crin Antonescu, dar în general portretul preşedintelui ideal este o discuţie despre democraţie şi în cele din urmă despre tipul preşedintelui care ar trebui promovat. Nu este un “portret robot”, unul dintre acelea care seamănă cu un caiet de licitaţie trucat, ci o reflecţie rapidă despre rosturile constituţionale ale preşedintelui şi despre calităţile sale personale.

 Sare în ochi, în primul rând, accentul pus pe funcţia de mediator a preşedintelui, în dauna implicării partizane. Cristian Preda nu face o trimitere explicită la Constituţie, dar spune totuşi ceva relevant: “Pentru a reprezenta cu adevărat naţiunea şi statul, şi nu o tabără politică, e nevoie de experienţa distanţei, a neutralităţii critice. Avem nevoie de un preşedinte al României, nu al USL, al PDL sau al oricărui alt trib.”

El dezvoltă însă subiectul tocmai pentru a semnala cât i se pare de important: “Să fie disponibil pentru compromis inteligent. Asta presupune să nu confunde fermitatea cu intoleranţa faţă de adversari”. Asistăm la o ruptură categorică cu spiritul leadership-ului PDL(aripa prezidenţială), care a cultivat stăruitor un model sectar şi intolerant, chiar în propriul partid. Dacă aceste lucruri ar fi fost spuse mai des şi mai apăsat şi din partea democrat-liberalilor, poate alta ar fi fost evoluţia vieţii politice.

Nu mai puţin interesante sunt şi alte calităţi ale preşedintelui, cum ar fi aceea de a avea umor: “Cum angajarea politică produce stres şi încruntare, avem nevoie de un preşedinte care să nu creadă că a fi responsabil înseamnă a fi infailibil. Are umor doar omul politic care ştie că greşeşte”. E vitală precizarea din final. Căci prea mulţi confundă, umorul, această calitate superioară a inteligenţei, cu băşcălia grosolană şi rigidă.

Foarte sumar, Cristian Preda execută portretul “Principelui” în versiune modernă şi liberală. El ar trebui, aşadar, să aibă inestimabile calităţi de spirit, dar să cunoască foarte bine şi cel puţin 2 limbi străine în care să poată vorbi “fără să plictisească”. E o precizare de fineţe, căci a “vorbi bine” a ajuns să însemne a poseda fluenţa în noua limbă de lemn a democraţiilor contemporane, pline de sloganuri de tot felul, cum ar fi chiar cele pe care le citează Cristian Preda la începtul textului său: “testul relevant nu e recitarea cu intonaţie a consecinţelor principiului majorităţii sau a valorii egalităţii”. Există aici pesemne şi câteva trimiteri ascunse, bine ascuţite la adresa unor persoane, dar care nu ne interesează. 

Mai puţin interesante şi oarecum parazitare sunt indicaţiile sale cu privire la politica externă pe care ar trebui să o îmbrăţişeze preşedintele. Un aspect notabil este insistenţa cu care militanţii PDL din tabăra pro-Băsescu  vorbesc despre relaţia cu SUA şi care crează mai mult nedumeriri decât certitudini. Cristian Preda are însă grijă să înlăture speculaţiile traducând: “anti-american” înseamnă în accepţia sa “anti-modern” şi, pentru că nici aşa nu pare destul de convenabil, adaugă că prin modernitate înţelege: “separaţia puterilor, respect pentru minoritate, libertate şi toleranţă”. Ne putem întreba doar ce înţelege atunci autorul prin “europenitate” sau “occidentalism”. Sunt sinonime perfecte?

În sfârşit, dacă reţinem ideile generale, avem aici, cu siguranţă, portretul unui preşedinte care poate fi nuanţat, modificat, amplificat, dar care rămâne cu adevărat dezirabil. Discuţia aceasta, în ciuda aparenţelor, nu este deloc inutilă, căci aceia care nu aspiră la ceva precis nu vor obţine niciodată nimic.

Horaţiu Pepine