1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un preşedinte burghez, în sensul vechii democraţii săseşti

Curtea Constituţională a validat vineri rezultatul alegerilor prezidenţiale, oferind preşedintelui ales şi celui sortant ocazia unor mesaje şi a unor replici revelatoare.

Aspectul cam neglijent al ceremoniei a trecut pe planul al doilea, căci întâlnirea celor doi preşedinţi, situaţie fără precedent, a prilejuit un scurt dialog esenţial. Preşedintele ales, Klaus Iohannis, şi-a descris în câteva fraze viziunea despre misiunea prezidenţială, după care a definit modul în care se va raporta la Constituţie: ”Voi fi preşedintele care respectă Constituţia în litera şi spiritul ei” şi a întărit apoi: Vreau să reconectez preşedintele României la Constituţie”. A fost, evident, o critică implicită la modul în care preşedintele Traian Băsescu îşi exercitase mandatul. Felul cum a subliniat, prin intonaţie, partea legată de spiritul Constituţiei şi sugestia unei reveniri la o corectă raportare faţă de legea fundamentală n-au lăsat loc la nicio îndoială.

De altfel, replica preşedintelui Traian Băsescu a venit cu promptitudine. Calmul cu care a vorbit a sugerat că reflectase îndelung asupra mandatului său şi că are deja la dispoziţie o viziune autojustificativă cât se poate de clară. În viziunea sa ”trebuie să forţezi, la limită, Constituţia pentru a te putea opune” acelor forţe care ar abate România de la linia sa de progres. Există, a mai spus el, posibilitatea unui regres şi a unor întoarceri, or, scopul politicii ar fi ”să se meargă înainte pe drumul fixat!”.

Este clar, pentru cine recunoaşte idei în fraze aparent rutiniere, că ”drumul fixat” şi ”mersul înainte” trimit la o specie de progresism autoritar, aşa cum au mai fost în istorie, şi care în numele binelui viitor nu se dă în lături ”să forţeze, la limită, Constituţia”. Cât de mult? Asta ţine de toleranţa contextului, dar câtă vreme justificarea a fost formulată, limitele vor fi mereu forţate.

Dar consecinţa cea mai însemnată a unei asemenea viziuni politice este că respectarea Constituţiei nu mai este privită ca o destinaţie valabilă în sine şi ca un capăt de drum. Mereu s-ar găsi ceva mai important dincolo de formele juridice, care ar putea fi în mod legitim transgresate în numele mersului ”înainte” şi al ”progresului”. Concluzia: „adevărul“ vieţii politicii democratice nu s-ar afla în Constituţie, ci dincolo de ea.

Nici nu contează în ce măsură preşedintele care depune mandatul înţelege aceste idei în toate consecinţele lor. Important este că ele îi explică acţiunea politică. În orice caz, el nu se mai ascunde şi, încetul cu încetul, va vorbi tot mai limpede despre cum a înţeles să acţioneze, considerându-se, în mod imprudent, protejat de judecata istoriei.

E semnificativ şi faptul că Traian Băsescu a vorbit insistent despre stânga şi dreapta, cu aluzii maliţioase şi neclare, ceea ce în alt context ar fi fost acceptabil, dar acum, într-un moment simbolic legat de validarea alegerilor prezidenţiale, a părut o nouă prăbuşire în perspectiva strict partizană.

Prin contrast, preşedintele ales, Klaus Iohannis, a vorbit de România ca întreg, reluând pe scurt tema centrală a proiectului său şi avertizând că realizarea acestuia nu se poate face de azi pe mâine, ci numai ”în timp şi pas cu pas”.

În orice caz, prin comparaţie cu preşedintele Traian Băsescu, un politician anxios obsedat de scheme partinice şi geopolitice, Klaus Iohannis a părut să fie, în primul rând, un cetăţean liniştit, un burghez în sensul democraţiei săseşti – vechi de sute de ani – şi a cărui grijă principală este buna organizare a cetăţii.