Un posibil arbitru pentru disputa de la Bucureşti

Primul ministru Victor Ponta a declarat joi că stă în sarcina Parlamentului să decidă. Ministrul de Externe, Andrei Marga a pledat însă deschis în favoarea primului ministru. “Este foarte clar că primul-ministru nu poate lipsi de la Consiliul European”, a spus el, combătând în acelaşi timp teoria cutumei pe care a susţinut-o şi Wilfried Martens, unul dintre prietenii din afara ţării ai PDL şi preşedintelui Traian Băsescu. În opinia ministrului de externe însă, Preşedintele a fost mereu la reuniunile Consiliului European doar din cauza faptului că, în ultimii ani, România nu ar fi avut prim-miniştri în adevăratul sens al cuvântului.

Lupta se desfăşoară deocamdată în planul argumentelor teoretice. Institutul “Ovidiu Şincai”, un think tank afiliat PSD-ului, a elaborat un studiu comparativ menit să pună în lumină diferenţele dintre sistemul constituţional românesc şi cel semi-prezidenţial francez, căci se ştie că unul din argumentele preşedintelui Traian Băsescu este asemănarea dintre cele două Constituţii.

Prietenii preşedintelui au răspuns însă, la rândul lor, cu argumente ample şi elaborate. De exemplu, un bun specialist al domeniului, Radu Carp, (Contributors.ro), încearcă să evite obiecţiile adversarilor, abordând problema în ordine istorică. Evocând actele fondatoare ale UE, printre care Tratatul de la Roma, el arată cum a fost instituită regula, care în opinia sa, nu ar mai avea nevoie să fie codificată, că participă la Consiliul European persoana care are cea mai mare legitimate, sau cu alte cuvinte, numărul cel mai mare de voturi. Legitimitatea electorală şi nu atribuţiile descrise de Constituţie ar trebui să fie criteriul alegerii.

În acest stadiu al dezbaterii putem spune, cu certitudine, cel puţin un lucru.

USL invocă în primul rând criteriul competenţelor sau al atribuţiilor constituţionale, partizanii preşedintelui susţin însă că decisiv ar trebui să fie criteriul legitimităţii politice, evitând, precaut, discuţia asupra atribuţiilor constituţionale.

În aceste condiţii, în care nimeni nu cedează, s-ar impune poate un arbitraj, unul desigur cu valoare pur intelectuală. Dar cine ar putea exercita acest rol delicat? Cu siguranţă, doar un specialist străin, unul care să nu fie bănuit de simpatii pentru anumite forţe politice locale şi mai ales unul care să se fi exprimat cu privire la sistemul constituţional românesc mai înainte ca această dispută să se declanşeze. Giovanni Sartori, care nu are nevoie de prezentare, ar putea fi un foarte bun candidat. Într-o ediţie românească a cărţii sale intitulate “Comparative Constitutional Engineering”, (Institutul European 2008) autorul inserează la cererea editorului şi un comentariu la sistemul constituţional românesc. În opinia sa, argumentată pe larg, “sistemul politic românesc este un sistem parlamentar caracterizat de un şef al statului puternic, dar nu suficient de puternic pentru a modifica natura parlamentară a sistemului”. G. Sartori susţine în orice caz că sistemul românesc nu este cu adevărat unul semi-prezindenţial de tip francez şi că înclină într-o mai mare măsură către parlamentarism. De aici decurg însă concluzii clarificatoare şi pentru dezbaterea actuală.

Este limpede totuşi că nu ne putem aştepta ca disputa să fie decisă pe planul argumentaţiei intelectuale. Mai devreme sau mai târziu raportul real de forţe politice va decide şi în această problemă, care are o importanţă covârşitoare asupra naturii regimului politic. Cel puţin asupra acestui aspect, toată lumea este de acord: miza este sistemul constituţional însuşi.