Un partid al protestului?

La finele săptămânii trecute s-a constituit la Berlin o “Alianţă Alternativa Electorală a Muncii şi Dreptăţii Sociale”, care respinge inciziile dure efectuate de guvernul federal german roşu-verde în sistemul asigurărilor sociale. O conferinţă a delegaţilor federali ai acestei grupări, cu membri recrutaţi îndeosebi din sindicalişti de stânga, urmează a decide toamna aceasta asupra transformării acestei alianţe într-un partid politic, apt a participa cel târziu în anul 2006 la alegerile pentru Bundestag, în calitate de concurent al Partidului Social-Democrat.

Un comentariu despre semnificaţiile pentru social-democraţii în plină criză şi şansele acestei iniţiative electorale de stânga de a stopa diminuarea securităţii sociale în Germania.

În perioada dinaintea unificării Germaniei, partide fondate sporadic la stânga de social-democraţi n-au avut şanse reale şi e imaginabil că va fi deasemeni soarta “Alianţei Alternativa Electorală a Muncii şi Dreptăţii Sociale”, presupunând că la toamnă se va transforma într-un partid politic. Dar noua alianţă, compusă îndeosebi din sindicalişti de stânga, ar putea participa de acum, în anul 2005, la alegerile parlamentare din landul Renania de Nord Vestfalia, până în prezent bastion al Partidului Social-Democrat, să-l priveze de un procentaj de sufragii decisiv şi astfel de puterea guvernamentală. De mult fiind clar că social-democraţia germană pierde continu voturi – începând cu scrutinul pentru Parlamentul European, continuând cu alegerile la nivel de landuri şi comune, în fine şi în sondaje de opinie - deoarece electoratul ei tradiţional, absentează deziluzionat de la urne.

Inciziile în sistemul asigurărilor sociale şi agravarea reglementărilor privind obligaţiile milioanelor de şomeri au dus factic la conflictul dintre oamenii politici social-democraţi cu putere reală şi mare parte din electoratul social-democrat, inclusiv mari segmente ale sindicatelor. Cu ani în urmă au mai fost promotori fideli ai acestui partid, dar azi nu-l mai recunosc. Ceea ce Gerhard Schröder le oferă ca reformă – şi anume fără alternativă reală, cum precizează cancelarul – reprezintă în ochii lor un veritabil marş arier spre epoca dinaintea ”economiei sociale de piaţă”. Mai precis capitularea în faţa dictatului asociaţiilor economiei, învinuite a exploata fără ruşine criza Germaniei ca sediu al activităţii economice.

Protestul împotriva "Agendei 2010" – programul de reforme promovat de guvernul federal – şi a strategiei sale, realmente aptă a crea impresia că nu şomajul este cel combătut ci şomerii, are într-adevăr consecinţe considerabile pentru întregul spectru politic şi social al Germaniei. Mare parte din populaţie a abandonat de pe acum speranţele legate de clasa politică a Germaniei – ceea ce se oglindeşte clar în faptul că cel mai puternic dintre partidele politice este azi cel al non-alegătorilor. Dar şi în ascensiunea Partidului Socialismului Democratic în Germania răsăriteană. Şi nu pentru că electoratul l-ar crede capabil să determine marea cotitură socială ci ca semn al protestului împotriva partidelor tradiţionale. Un potenţial protestatar din care s-ar putea servi şi noua alianţă de stânga. Fiindcă – asemeni Partidului Socialismului Democratic şi altor forţe de stânga încă prezente în cel social-democrat – critica ei la adresa reformei cu deficienţe sociale şi cu aspecte apte a-i scuti pe cei cu venit mai mare concretizează exact nemulţumirea celor nevoiţi să strângă tot mai mult cureaua.

Partidele unionale şi cel liber democrat – toate în opoziţie – sunt probabil satisfăcute că noua grupare va contribui şi ea la schimbarea puterii de la Berlin. Dar tocmai această satisfacţie demonstrează că forţele conservatoare şi liberale n-au sesizat raţiunea momentului. Ca şi social-democraţii, preocupaţi neajutorat cu reparaţii superficiale ale sistemului social şi economic, Uniunea Creştin-Democrată şi Partidul Liberal vor afla curând că urmările negative al globalizării nu se pot compensa prin apeluri oratorice la eforturi suplimentare, prin revenirea la săptămâna de lucru de 40 sau chiar 50 de ore, sau prin renunţarea la procentaje din salarii. Asistăm la dispariţia acelei categorii clasice de întreprinzători care se simte obligată statului şi oamenilor ocupaţi în firmele ei.

Astăzi, sediul optim al activităţii economice este cel în care salariile sunt cele mai joase şi unde impozitele şi cotizaţiile sociale sunt minime sau – mai bine chiar – inexistente. Dacă în prezent Ungaria mai e favorabilă, nu e exclus ca mâine, marile concerne să se mute în Panama şi poimâine – cine ştie – poate chiar în Coreea de Nord.

Este o evoluţie ce poate fi stopată – dacă e posibil – numai printr-o politică decisă să înlăture diferenţele uriaşe ale bunăstării de pe glob. Politica naţională – singură – e neputincioasă faţă de spirala coborâşului, care prin globalizare ruinează nu numai piaţa muncii şi sistemele sociale din Germania.