1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un partid în descompunere

Migraţia masivă din ultimele zile confirmă faptul că, de la Convenţia din mai anul trecut, partidul guvernamental a intrat ireversibil pe o pantă descendentă.

default

Migraţia masiva de la PDL către USL a devenit o problemă inclusiv pentru Opoziţie. În primă instanţă, liberalii, mai ales, exultă, dar sunt ei pregătiţi să-i primească pe toţi, mai ales acum cînd se stabilesc candidaţii în alegeri? Într-o caricatură reuşită, un persoanj întreba „Cum ar putea pedeliştii să câştige alegerile?” Iar interlocutorul său îi răspundea: „trecând cu toţii la USL”.

Migraţia politică are toate trăsăturile migraţiei populaţiilor. Câtă vreme este vorba de libera circulaţie şi de şansa de a călători dintr-un loc în altul, de a investiga de a cunoaşte locuri şi oameni noi, de a studia şi a face schimb de experienţă profesională, totul se desfăşoară în deplină armonie. Dar din momentul în care călătorii devin prea numeroşi, iar scopul lor pare să fie acela de a beneficia de resursele locului, apar, inevitabil, tensiuni.

În Franţa, de pildă, subiectul imigraţiei a ocupat în actuala campanie electorală un loc central şi este de prevăzut că la fel se va întâmpla şi în alte ţări ale Europei occidentale. Or, sosirea militanţilor PDL în USL, cu pretenţia explicită sau implicită de a ocupa poziţii eligibile, începe să provoace reacţii de respingere. Destrămarea PDL este un fenomen care bucură Opoziţia, dar migraţia a devenit deja supărătoare. Ea riscă să creeze ”şomaj” în rândurile militanţilor vechi şi statornici, ceea ce cu siguranţă că descurajează valoarea cea mai preţ a unui partid: loialitatea.

Contează mult şi modul şi stilul unei plecări din partid. Căci una e să părăseşti partidul guvernamental când se află la apogeul forţei sale şi alta e să o faci când se află prea vădit la amurg.

PDL este de mai multă vreme un partid în descompunere, dar acest lucru nu a fost clar pentru toată lumea. Anul trecut, la Convenţia din mai, destui sperau încă într-o relansare, deşi tocmai Congresul a fost simptomul cel mai puternic al descompunerii. Nicio clipă Convenţia nu a dezbătut idei. Nici în preajma ei, în săptămânile pregătitoare, liderii PDL nu au vorbit despre viziunea lor politică, nu au polemizat, nu s-au certat, dar s-au ocupat în schimb de intrigi şi calomnii mărunte.

În linii mari, singura linie de separare între militanţii PDL era aceea care îi despărţea în mod real sau aparent pe cei foarte loiali preşedintelui Traian Băsescu şi pe ceilalţi care îndrăzneau, fie şi aluziv, să-i pună acestuia autoritatea la îndoială. Convenţia a reuşit doar să confirme starea maladivă a partidului, faptul că se transformase într-un instrument docil al voinţei prezidenţiale.

Planul de austeritate a căzut pe capul PDL ca o pedeaspă pentru neascultările din trecut, iar planul de recuperare a salariilor din 2010 a părut să fie o recompensă prea târzie pentru o ascultare lipsită de entuziasm. Devenise proverbial felul în care militanţii PDL argumentau post-factum decizii pe care ei înşişi le aflaseră din presă.

Mecanismul a funcţionat, deoarece liderii partidului căutau să ascundă faptul că nu fac parte dintre cei iniţiaţi şi că îndeplinesc un rol subaltern.

În această ambianţă în care libertatea a fost abolită, partidul a pierdut sensul luptei politice, al polemicii reale, al pasiunii investite şi al solidarităţii. Iar astăzi au apărut efectele: gruparea se destramă, căci cu un preşedinte aflat sub 10% cotă de încedere nu mai există nicio forţă care să-i ţină laolaltă, în afara de respingerea opiniei publice.

Cine va căuta să readucă PDL la guvernare după alegerile din toamnă îi va face un rău, căci partidul are cu siguranţă nevoie în primul rând de libertate şi de răgazul calm de a se recompune pe sine.