1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un “monarh” intrigant

Preşedintele face simultan două lucruri care nu merg deloc împreună. Pe de o parte arogă o postură monarhică, pe de alta practică un discurs plin de insinuări pitoreşti şi neonorante.

Traian Basescu

Traian Basescu

Preşedintele este persoana care poate mai mult decât oricare alta să orienteze discursul public: poate declanşa dezbateri, poate stimula procesul de reflecţie politică şi, în general, prin situarea sa simbolică şi instituţională, e în măsură să ridice nivelul general al vieţii publice. Din nefericire, preşedintele Traian Băsescu pare de la o vreme că se complace tot mai mult într-o intrigă politică vicioasă, adoptând rolul, lipsit de nobleţe, al ispititorului. Ca şi cum ar nutri cea mai proastă opinie despre natura umană, preşedintele îl instigă prin flaterii şi zvonuri pe un politician împotriva altuia, îi face unuia dintre ei oferte măgulitoare şi laolaltă cu întregul său aparat de propagandă, sapă metodic la temelia unităţii opoziţiei.

Singura şansă a PDL de a rămâne la guvernare după alegeri este ca alianţa USL să se rupă şi, de aceea, se pare că toate eforturile sunt concentrate asupra acestui obiectiv. Iniţial, se spunea despre Ponta că este „imatur”, ulterior, a devenit, subit, suficient de matur încât să fie desemnat prim ministru, dar pentru că a refuzat sau pentru că nu a fost destul de ager încât să accepte, a decăzut din nou, la fel de subit, de pe palierul „maturităţii” ministeriale, pierzându-şi şansa de a mai fi vreodată prim ministru. Aceste speculaţii politico-psihologice pot constitui materia unei prese de mâna a treia, fascinată de scandal şi de scăderile omeneşti, pot fi subiect de teatru bulevardier cum se spunea odinioară, dar faptul că preşedintele însuşi le pune în scenă şi le comentează tot el la televiziune, este cel puţin decepţionant.

Preşedintele face simultan două lucruri care nu merg deloc împreună. Pe de o parte arogă o postură monarhică, care nu are nicio legătură cu rolul său constituţional. Să chemi un politician din opoziţie să formeze guvernul (să admitem de dragul demonstraţiei) era posibil în epoca monarhiei constituţionale. Dar preşedintele nu poate face acest lucru decât ignorând spiritul Constituţiei şi chemând practic toate partidele la o nesănătoasă complicitate anticonstituţională. Migraţia politică este ea însăşi justificată astăzi în termeni care imită loialitatea faţă de Casa regală. Aşa cum odinioară unii politicieni treceau prin toate partidele cu argumentul că slujesc monarhia, tot aşa un întreg grup politic (UNPR) pretinde astăzi că s-a aliat cu PDL din loialitate faţă de „proiectul prezidenţial”.

Dar dacă preşedintele adoptă o postură monarhică, atunci ar fi fost nimerit să aibă şi un discurs de aceeaşi altitudine. Un preşedinte politic, căci este totuşi nefiresc să-l separi de o orientare asumată în campania electorală, ar trebui să înţeleagă angajamentul politic într-un mod superior. Această înţelegere a dispărut complet din politica românească: în numele realismului, al pragmatismului, al unei urgenţe niciodată explicate până la capăt, atitudinea „superioară” a fost evacuată complet în recuzita teatrului romantic şi a idealismelor naive.

Dar este cu siguranţă greşit. „Superior” nu înseamnă emfatic, vanitos sau închipuit, ci pur şi simplu serios, grav şi orientat cu modestie către binele public. Or, dacă preşedintele însuşi face glume îndoielnice la televiziune, dacă persoana care ocupă cea mai înaltă funcţie în stat pronunţă insinuări neonorante şi fără acoperire în cadrul unui efort organizat de propagandă electorală, atunci nu te poţi aştepta ca ceilalţi demnitari ai statului să aibă preocupări grave. Faptul că preşedintele face enunţuri cvasi-calomnioase („porumbel cu ochi albaştri”, despre Crin Antonescu, „poate are ceva pe conştiinţă” despre Victor Ponta) nu poate decât să împingă şi mai mult viaţa publică pe panta abruptă a degradării.

E cu totul nefiresc ce se întâmplă. Lăsând la o parte aspectul strict constituţional, un „preşedinte-monarh”, ar putea, la limită, să ridice nivelul vieţii publice şi să joace un rol pozitiv, dar un „monarh-intrigant”, care se amestecă în relaţiile din sânul opoziţie semănând discordie, nu poate fi decât o expresie nefericită a politicii.