Un mic “studiu de impact” pentru votul majoritar

Eventuala adoptare, în România, ca în Marea Britanie, a sistemului majoritar ar implica o schimbare profundă de optică, care antrenează modificări în mecanismele cele mai intime ale selecţiei politice. Pe scurt, vor ajunge în Parlament candidaţii care obţin cele mai multe voturi în circumscripţiile lor, chiar dacă va fi vorba de 18% sau 15%.

E vorba mereu de primul plasat, de candidatul cel mai vizibil şi care inspiră partizanatele cele mai puternice. Dacă alegerile se desfăşoară în două tururi de scrutin, aşa cum propusese preşedintele Băsescu la referendumul din 2007, atunci iese câştigător candidatul care întruneşte opţiunile unor categorii diferite de alegători. Aşa s-a întâmplat până acum la alegerile municipale care presupuneau negocieri între cele două tururi.

Dar, dacă se va opta pentru sistemul majoritar într-un singur tur, aşa cum propun liderii USL, atunci va câştiga mereu candidatul unei singure categorii de alegători: cel mai de stânga într-o circumscripţie săracă şi dependentă de stat şi cel mai de dreapta într-o circumscripţie dominată de alegători înstăriţi.

Nu e vorba de extremele propriu-zise, ci de candidaţii cei mai expresivi ai fiecări orientări mari din societate. Un om care propune soluţii negociate, care se aşează mereu între tabere, care se declară de centru, nu are nici o şansă în acest sistem profund partizan.

Consecinţe pe termen lung

Un efect este aşadar acela că dreapta şi stânga se vor distinge mai clar unele de altele. De aceea adoptarea acestui sistem ar putea provoca mutaţii majore în politica românească, despărţind mai clar apele de uscat şi radicalizând totodată dezbaterea publică.

Astăzi, mulţi se declară de dreapta, dar oferă prioritate sectorului public. Alţii, dimpotrivă, deşi afiliaţi la stânga, se gândesc să-i încurajeze pe antreprenori. Confuziile acestea nu ţin însă, aşa cum se spune adesea, de ignoranţa doctrinară a politicienilor. Ele sunt inevitabile câtă vreme alegerile ţintesc mereu către centru, căutând să împace simultan toate direcţiile.

În sistemul actual un politician inteligent nu riscă să piardă alegerile propunând numai soluţii de dreapta (sau numai de stânga), dar va fi încurajat să facă acest lucru în cadrul unui sistem majoritar de tip britanic.

Aceasta e situaţia - în teorie, desigur - , iar pentru ca aceste efecte să fie vizibile va fi nevoie de mai multe cicluri electorale. Viaţa ar putea fi dură pentru partide, care îşi vor diminua puterea ca organizaţii centralizate şi vor fi nevoite să caute soluţii pentru a stopa migraţia politică.

Consecinţe pe termen scurt

Dar există şi consecinţe imediate şi mai uşor de întrevăzut: Un partid ca PPDD va avea şanse reduse în ciuda popularităţii sale din cauza faptului că nu are mijloace să depună candidaturi în toate colegiile uninominale din ţară.

Sondajele de opinie arată că PPDD a ajuns la 18%, dar acest procent este valabil într-un sistem proporţional şi mai ales dacă ar exista liste unice pe ţară, aşa cum se configuraseră lucrurile în Comisia electorală constituită la Camera Deputaţilor. În plus, populismul de stânga de tip sud-american pe care îl cultivă acest partid ar ieşi câştigător în prea puţine circumscripţii, chiar dacă are adepţi cerţi peste tot.

Grecia de astăzi exprimă cel mai bine riscurile votului proporţional în vreme de criză: la recentele alegeri niciun partid nu a obţinut majoritatea permiţând în schimb grupurilor politice extravagante să acceadă în Parlament şi să complice situaţia şi mai tare.

O altă consecinţă imediată este diminuarea reprezentării parlamentare a UDMR. Este un subiect de regulă subestimat. Maghiarii reprezintă o parte constitutivă a istoriei Transilvaniei ocultată de cele mai multe ori, dintr-un impuls resentimentar, inclusiv de către elita intelectuală românească.

Dacă privim însă lucrurile în ordine istorică şi din perspectiva patrimoniului, ungurii înseamnă pentru România mai mult decât proporţia lor numerică. Probabil că, în cazul în care s-ar adopta reforma electorală, ar fi bine să se lărgească autonomiile locale în aşa fel încât maghiarii să nu resimtă pierderile de reprezentare la nivel naţional ca pe ceva dramatic.

Conservarea bicameralismului cu o redefinire a Senatului ar reprezenta de asemenea o bună soluţie politică pentru reprezentarea comunităţilor locale.

Dezbaterea politică majoră care stă să înceapă la Camera Deputaţilor va trebui să ţină seama de toate aceste lucruri, care nu sunt neapărat argumente în favoarea sistemului majoritar, ci mai curând un “studiu de impact”. În rest se pot spune multe, dar nesigure, căci este vorba de chimia complicată a politicii româneşti care îşi va desfăşura pe mai departe reacţiile ei imprevizibile.