Un MCV pentru liniştea lor

Un colos cu picioare de lut îşi ia inima în dinţi şi sare, pompieristic, în văzul carelor de reportaj, întru salvarea onoarei unui construct anacronic. Ar fi o glumă bună, dacă, în tot acest timp, o entitate abstractă, statul mumificat, nu ar fi în permanenţă pus mai presus decât suma celor care îl constituie şi, asta, în beneficiul unor profitori. Aparent mereu alţii, în realitate, mereu aceiaşi.

Documentul aruncat în arena dezbaterilor publice de către Comisia Europeană a inflamat, din nou, spiritele nepotrivite. Românii sunt iarăși invitați să își scoată ochii într-un război care nu este al lor ci al unor găști pe lângă care bătrâna mafie seamănă a mânăstire trapistă. Sigur, de la cap se împute peştele statului de drept. Dar nu poți spera într-o primenire a sistemului cât timp îi ignori pe cei care ar trebui să dețină puterea de a schimba ceva. E ca și cum ți s-ar fi revărsat pârâul din bătătură peste casă și, în loc să scoți noroiul din camere și să repari fundația, te pornești să construiești o dublură acoperișului existent; că, cine știe?, poate plouă!

Cetățeanul de rând nu are prea multe de împărțit cu felicşi sau berceni sau cu generalul ăla de intendanță, navetist politic de profesie. Îi votează - doar pentru că n-a găsit alţii mai buni. În mod cert nu-i iubește. Dimpotrivă. S-a săturat. De ei, de hoția şi minciunile lor, de sfidare. Îi înjură la grămadă pe Băsescu și pe Ponta pentru că are motive să o facă - dar și în virtutea inerției, așa cum s-a obișnuit să-l înjure pe Ceaușescu inclusiv pentru veceurile împuțite ale trenurilor personale.

România este, pur și simplu, captivă într-un uragan din a cărui centrifugă nu se poate desprinde. Și nu doar pentru că nu i-ar da voie legile fizicii. Amețeala vârtejului generat de bătăliile duse zi și noapte de nesătuii ahtiați de putere i-a devenit muritorului de rând drogul perfect; înfrânt de indolența statului, a cărui existență o plătește din greu și de pomană, cetățeanul simplu își pierde mințile trăgând pe nas nebunia zeilor înaintea zilei ce vine, când va fi din nou victima discreționarului. El, cetățeanul simplu, se culcă în beția altora, resemnat că, mâine, va trebui să se treazească iarăși, la rându-i, o mică hienă. Pe cât apucă, pe unde apucă.

În timp ce pompierii se fotografiază cu justiţia (mai degrabă choiară decât oarbă) în braţe, salvată din ghearele hărțuitorilor şi a denigratorilor, cetăţeanul de rând rămâne prins în flăcările perpetuelor hărțuiri de zi cu zi. În absenţa unui stat ferm şi puternic, în joc e siguranța cetăţeanului. Siguranța fizică, de-a dreptul. Din stația de tramvai până în tribunal, spital sau secția de poliție, în drumul dintre serviciu şi casă, în coada de la stația de bilete. Simplul cetățean, abandonat de stat, este agresat în permanență de concetățeni ale căror probleme sunt întotdeauna mai importante – pentru că, pur și simplu, sunt ale lor. Concetățeni pentru care nu există norme sociale, nici reguli de bun simț, nici legi. Concetățeni care au absolvit cei șapte ani de acasă la fără frecvență, învățând buna cuviinţă după manuale din celebra serie ”fără profesor” și făcându-și temele la bună purtare după metoda copy-paste. Concetățeni care folosesc decența și bunele maniere doar ca monedă de schimb pentru bunăvoință sau milă.

O fac pentru că li s-a dat voie. Pentru că implantul de justiţie în corpul legislației s-a făcut fără a ține organismul conectat la aparate în timpul operației. Operaţia a reuşit, pacientul e mort.

Agentul rutier îți spune, nonșalant, că oricum nu se rezolvă nimic dacă îi taie o amendă contravenientului care tocmai era să te calce pe trecerea de pietoni. Şi, oricum, nu l-a văzut, că nu era acolo ci stătea pitit în birou și juca Solitaire. Băieții deștepți (cu sau fără W în numărul de înmatriculare) nici măcar nu mai dau telefon pilei din minister ci rostesc parola magică în faţa căreia organul statului se face mai întâi moale înainte de a lua poziţia de drepţi. Polițistul de proximitate are grijă să nu se ivească vreun martor atunci când portarilor de cârciumă nu le place privirea unui client. Judecătorul pronunță în cazuri identice sentințe diferite, în funcție de poziția socială a împricinaților. Funcționarii își joacă lefurile mici la barbut sau la mașinăriile de poker din cârciuma satului și, apoi, ca să nu și-o fure acasă de la soacre, împrumută bani de la cămătari, făcând datorii pe care le vor plăti cu false acte de proprietate și alte forme de favorizare niciodată pedepsită a infractorului niciodată prins. Iar în instanțe, Codul Penal este înlocuit cu întrebarea ”Cât mă costă, domnule judecător, să câștige clientul meu?”.

Acolo, jos, era nevoie de intervenţia vârtoasă a unei instanțe superioare statului român. În pulberea justiției, în praful națiunii. Acolo, unde omul moare în fiecare zi cu dreptatea în mână, ar fi trebuit să intervină iataganul zisei Înalte Porți, tăind în carnea vie a căpușelor societății românești.

Terfelit perpetuu, individul a renunțat la atributul său de animal social. Sălbăticirea lui a favorizat disoluția societății și, în final, a statului. Care stat mai există doar pe hârtie, cât să justifice lefurile unor funcționari publici chemați, an după an, să publice o glumă de raport privind statul de drept și justiția în România.