1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un film bun şi frumos nu poate jigni pe nimeni

Reacţia ambasadei României de la Londra este mai curând o gafă. Filmul trebuie neapărat să fie văzut, căci neînţelegerile create în jurul său sunt păgubitoare pentru toţi.

Protestul de la Londra împotriva documentarului „The Romanians Are Coming“ este mai curând stânjenitor. Să te revolţi împotriva unei rele intenţii sau a unui violenţe discriminatorii este de înţeles, dar să ieşi în stradă împotriva unui film excepţional şi plin de o profundă compasiune umană este nelalocul său. E o gafă penibilă. Protestul este cu atât mai nepotrivit, cu cât nu avem de a face cu un realism crud, fotografic, ci cu o povestire retrospectivă, care aşează faptele în lumina unei melancolii dureroase. În plus, James Bluemel, realizatorul acestui documentar, trimite permanent la Emir Kusturica şi Goran Bregovici, ”literaturizează” altfel spunând, făcând sordidul şi promiscuitatea suportabile. Departe de a fi ofensator, filmul probează un minunat tact artistic, care spune lucrurile în tot adevărul lor, fără să ne bruscheze cu imagini obscene.

Filmul trebuie neapărat să fie văzut, căci neînţelegerile create în jurul său sunt păgubitoare pentru toţi. ”The Romanians Are Coming” este povestea unor ”gipsies from Romania” care îşi încearcă norocul în UK. Filmările sunt făcute în România la Baia Mare şi în Marea Britanie la Liverpool. Dar naratorul nu este un britanic, aşa cum s-ar fi crezut, un fel de Nigel Farage travestit în ziarist şi înarmat cu ”clişee rasiste”, ci un autentic ”gipsy from Romania”, un emigrant (Alex Fechete Petru) care trăise la marginea unei gropi de gunoi şi care se adresează britanicilor direct, pe un ton de gravă recriminare: ”Nouă ni s-a spus că românii pot lucra liber oriunde în Uniunea Europeană, iar voi britanicii vă purtaţi ca nişte isterici, ca nişte talibani”. Iar regia pune imediat imaginea lui Nigel Farage, rostind un discurs antiimigraţie în plenul Parlamentului European. Ne dăm seama astfel că autorii documentarului nu se plasează de partea ”talibanilor” intoleranţi şi că scopul lor nu este să-i discrediteze pe resortisanţii din România, ci să arunce o lumină mai clară asupra unei realităţi atât de controversate.

Performanţa excepţională a acestui documentar este că el e povestit în întregime de către români. Cum i-au găsit englezii pe aceşti ”actori”, cum i-au convins să vorbească sunt deja fapte remarcabile. Cu siguranţă că participând intens la realizarea filmului, protagoniştii au câştigat mai mult decât măturând străzile din Liverpool sau imitându-l pe Charlie Chaplin, dar acest fapt este cu totul secundar. Cert este că povestirea lor sună autentic şi că la capătul ei privitorul britanic nu simte ură sau dispreţ, ci compasiune. Nu există nicio intenţie stigmatizantă. Oamenii îşi arată mai curând chipul lor luminos, expun ceea ce îi avantajează chiar în mizeria neagră în care au ajuns, iar regizorul nu face nimic ca să-i dezmintă.

Alex, de exemplu, românul care s-a ruinat în Canada încercând să înşele fiscul şi care a ajuns să măture străzile din Liverpool, doarme într-o parcare supraetajată, vorbeşte o engleză excelentă şi îţi dă parcă mereu de înţeles că a supravieţuit acestui infern doar graţie inteligenţei sale autoironice, că doar detaşarea aceasta de Ecclesiast în mizerie l-a ajutat să reziste. Alex afişează mereu un dispreţ de sine, pe care îl revarsă asupra tuturor compatrioţilor adunaţi în grupuri strânse la Victoria Coach Station şi pe care îi recunoaşte imediat fără greş, în virtutea unui aer al lor, imposibil de descris, dar inconfundabil. Acest aer comun îi face pe români să se simtă solidari, să se ajute între ei, dar, totodată, să se dispreţuiască reciproc şi cordial.

Dar există în film o scenă care merită un Oscar. Alex îşi prezintă domeniul arid, spaţiul semideschis de beton în care îşi petrece nopţile şi spune la un moment că ceea ce îi place acolo este priveliştea pe care o are în faţa ochilor dimineaţa. De pe o latură a acestei hidoase construcţii se deschide o vedere largă către o grădină superbă. S-a spus că „frumuseţea salvează lumea” şi e greu de înţeles ce înseamnă acest lucru în generalitatea lui, dar Alex ne face să vedem modul concret în care frumuseţea pură şi intangibilă, frumuseţea în sine, perfect gratuită, îl poate ajuta pe un om să supravieţuiască.

Ce este aici discriminatoru? Ba, dimpotrivă, realizatorii filmului caută cu tot dinadinsul partea profundă şi universală din om, ceea ce îi face pe aceşti migranţi săraci egalii tuturor oamenilor. Este straniu cât de greşit a înţeles filmul ambasadorul României la Londra, care solicita, deunăzi, într-o scrisoare oficială, ”ca situaţia să fie corectată” şi exprima totodată ”speranţa că reportajul va avea un conţinut obiectiv şi nu va prezenta o imagine distorsionată a ansamblului comunităţii româneşti din Marea Britanie”.

Realizatorii însă nu şi-au propus să facă o monografie a comunităţii româneşti din Marea Britanie. E ridicolă această pretenţie de a prezenta o imagine ”a ansamblului”! Filmul trebuie judecat doar pentru ceea ce spune şi pentru felul cum spune şi nu pentru ceea ce ar omite să spună.

Putem bănui că nu convine oficialilor de la Bucureşti mai ales faptul că naratorul, un ”gipsy for România”, se simte ruşinat de originea lui atunci când îi vede pe consagvinii săi cerşind pe străzile oraşelor britanice şi că îi dezaprobă, cerându-le să rămână acasă. Aici, în această secvenţă, se străvede foarte clar şi perspectiva politică britanică, chiar dacă aceste puncte de vedere sunt puse, abil, pe seama unui imigrant. Dar au britanicii dreptul la un punct de vedere, la o perspectivă proprie sau, cu alte cuvinte, au ei dreptul la opinie? Deunăzi MAE de la Bucureşti afişa sloganul libertăţii, „Je suis Charlie”, iar astăzi le pretinde unor excelenţi realizatori britanici să-şi ţină gura şi să urmeze directive diplomatice.