1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

"Un dans fără măşti”

Fanaticii după care a alergat săptămâni bune Vlad Mixich s-au mutat între paginile unei cărţi pe care colegul nostru (el însuşi un fundamentalist al lucrului bine scris) a lansat-o la recenta ediţie a Târgului Gaudeamus.

Fanaticii - Vlad Mixich

"Fanaticii" - Vlad Mixich

Deutsche Welle: Îţi pui în geam un afiş din seria celora cu "românul care a făcut arbitrii să râdă"?

Vlad Mixich: Cred că am şi... Da. În geam nu mi-am pus. Stau prea sus ca să vadă cineva. În schimb l-am pus pe geamul numit Facebook. Am share-uit pe Facebook linkul campaniei cu pricina.

DW: Ce îţi spune?

VM: Îmi spune că, de câţiva zeci de ani de zile, nu mai avem zvâc - noi, ca naţie. E bine să ai şi zvâc, uneori, ca naţie. Trebuie să ai şi cu ce baza zvâcul acela. Şi cu ce-l umple. Altfel e doar un zvâc de melc. Dar, dacă vorbim de campanie, sunt câteva lucruri triste pe care le-am remarcat. Faptul că e Paulescu acolo. Paulescu nu e chiar un individ cu care să te mândreşti. Dacă noi ne mândrim cu Paulescu, atunci şi norvegienii ar trebui să facă o campanie despre Knut Hamsun, care a luat un Nobel dar a fost un nazist înveterat. Ceea ce, într-un fel, e valabil şi pentru Paulescu: a fost un om de ştiinţă remarcabil dar, în acelaşi timp, un rasist pasionat. Primatul lui în ceea ce priveşte descoperirea insulinei este o dezbatere în istoria medicinei, nu este o certitudine, cum e la noi, în România. Iar ceilalţi sunt sportivii noştri frumoşi şi buni cu care defilăm de multă vreme – ceea ce e îngrijorător: avem aceleaşi nume de zeci de ani de zile pe afişe de acest gen.

Una peste alta: campania e frumoasă şi sper să mai dea puţin zvâc mândriei de a fi român. Mie îmi place şi sunt mândru că sunt român. Chiar dacă mă cheamă Mixich. Student fiind şi călătorind prin Italia, Germania şi Franţa, împreună cu prietenii, tot timpul luam un steag cu noi şi mergeam cu el pe stradă, chiar dacă nu mergeam la meciuri.

DW: În portretele pe care le-ai aşezat între coperţile cărţii, reproduci secvenţe de România. Se leagă între ele?

VM: Da. Se leagă - şi asta am descoperit pe parcurs, în timp ce scriam la ele. Mi-am dat seama că este vorba despre nişte oameni care pun foarte multă pasiune în ceea ce fac. Pentru cei mai mulţi din jurul
lor sunt chiar ciudaţi. Unii chiar îi acuză că sunt aproape monomani, fiecare dintre ei - fie că vorbim de Raed Arafat, de Monica Macovei, de Marcel Iureş sau chiar de Dan Puric. Dar tocmai pasiunea pe care o
pun în idealul şi în crezul şi în meseria lor îi împinge foarte în faţă. Le dă energie ca să schimbe lucrurile din jurul lor. Ei sunt un model pentru noi. Avem nevoie de  oameni de genul ăsta. În România avem nevoie de mai mulţi astfel de fanatici. De fanatici pozitivi. Pentru că în carte sunt şi câteva portrete negative. Nu e o carte de elogii, nu e o carte de ode. Din contră: sunt, printre cele zece personaje, câteva care s-au supărat pe mine şi, după ce şi-au citit propria poveste, nu au mai vrut să discute defel cu mine. Am portretizat realitatea şi am scris ce am văzut. Adică adevărul. Eu sunt servitorul cititorilor. Eu servesc interesele cititorilor, nu ale celui despre care scriu.

DW: Spune-mi, în ce măsură formaţia ta de psihoterapeut îţi uşurează munca de ziarist?

VM: Faptul că sunt psihoterapeut şi că am o formaţie solidă mă ajută foarte mult. Practic, jurnalistul lucrează cu aceleaşi unelte ca ale psihoterapeutului. Atâta, doar, că psihoterapeutul le foloseşte
într-un mediu protejat şi închis, în timp ce jurnalistul le foloseşte pentru a lăsa lucrurile să iasă în lume şi să se aereze, ca ceilalţi să le cunoască. Enorm de mult mă ajută. Vorbeam cu Gabriel Liiceanu
care îmi mărturisea că e încântat că vede inaugurat un nou stil în jurnalismul românesc - acela al portretelor literare şi psihologice. Sunt, de fapt, nişte profile psihologice.

DW: Ai tocit multe creioane până portretele tale au prins forma din spatele coperţii cu creioane?

VM: Am tocit multe taste şi ceva pixuri. Fiecare text are o structură în spate, o structură gândită, desenată şi fiecare dintre aceste texte este editat de mai multe ori de către cei doi oameni cu care lucrez şi cărora le şi mulţumesc - Cristian Pantazi de la Hotnews şi Gabriel Dobre de la Decât o revistă. Cu ei doi am lucrat foarte mult. E foarte necesar în jurnalismul românesc exerciţiul de a lucra cu editorii. În Statele Unite este deja o axiomă. Nu există texte needitate. La noi încă nu este cazul. Dar faptul că toate aceste texte au fost editate şi lucrate - cele mai multe dintre ele în cel puţin patru variante - a determinat reacţia scriitorului Radu Paraschivescu, redactorul editurii Humanitas, care, la lansarea cărţii, a declarat că l-am băgat în şomaj pentru că nu a mai avut ce intervenţii să facă pe texte. Şi nu a avut pentru că sunt, deja, nişte texte foarte lucrate.

DW: Ţi-e greu să pui întrebări ce pot atinge puncte sensibile? Subiecţii tăi nu sunt neapărat, toţi, genul acela de personaje aflate în poziţii din care sunt obligate să răspundă.

Vlad Mixich

Vlad Mixich

VM: Întotdeauna mi-e greu să pun întrebări delicate şi cu cât îmi e mai greu să pun o întrebare, cu atât îmi dau seama că întrebarea aceea e vitală pentru textul pe care îl scriu, pentru portretul pe care îl scriu. Au fost două întrebări care se regăsesc fiecare dintre ele în texte – una adresată lui Dan Puric, cealaltă Monicăi Macovei – pe care le-am găsit foarte dificil să le pun, mai ales că atunci când întreb aşa ceva privesc cât se poate de scrutător în ochii interlocutorului. Dar, cum spuneam, cu cât îmi e mai greu, cu atât îmi dau seama că ele sunt mai necesare – şi asta îmi uşurează oarecum munca.

Pe undeva, este şi un rol ipocrit, acesta, de a fi jurnalistul care întreabă şi încearcă să găsească adevărul din spatele măştii pe care fiecare personaj o poartă şi fiecare dintre noi o poartă. Dar încerc să găsesc adevărul din spatele măştii tocmai pentru a da cititorului adevărata faţă a unor personaje extrem de faimoase, cu o notorietate remarcabilă care, de multe ori, strică. Scena publică (nu numai în România, peste tot) e ca un teatru de păpuşi iar în România teatrul ăsta de păpuşi e trist şi ridicol. Păpuşile, măştile, de obicei, sunt triste şi ridicole, deşi există oameni care au nişte poveşti mult mai interesante decât măştile pe care le expun în public. În această carte este adevărata poveste din spatele măştii pe care o poartă în public Dan Puric, sunt problemele lui Marcel Iureş, dilemele Monicăi Macovei, partea luminoasă din viaţa unui personaj controversat cum e Mircea Dinescu…

DW: Ţi s-a întâmplat vreodată să spui un „Da!” de complezenţă la o întrebare „Mă înţelegi?”primită la finalul unui răspuns dat de un interlocutor?

VM: M-a întrebat Dan Puric asta, la sfârşitul multor zile de umblat împreună şi i-am răspuns că nu, nu-l înţeleg. Ca jurnalist, încerc să înţeleg dinamica şi mişcarea unui personaj. Pentru că mă interesează să surprind un moment din viaţa lui. Nici unul dintre aceste portrete nu este complet şi nu surprinde toate nuanţele şi toate umbrele şi luminile unui om. Asta ar fi imposibil. Dar încerc să îi surprind dinamica momentului în care sunt acolo. Aceasta se vede cel mai bine în povestea zilei în care Theodor Paleologu a candidat pentru un loc în Parlamentul României. Au trecut aproape trei ani şi, de atunci, Theodor Paleologu s-a schimbat foarte mult. Dar acel moment din 2008 este definitoriu pentru el. Şi nu numai pentru el, ci şi pentru noi. Dar mi se întâmplă să spun „nu, nu înţeleg!”. Pe Toader Paleologu l-am înţeles, pe Dan Puric mai puţin.

DW: Deci un „da” spus pentru a trece mai repede de la un punct al investigaţiei psiho-jurnalistice la următorul nu îţi scapă.

VM: Nu. Nu, exclus. Nu pot să scrii, aşa, despre cineva fără să fii sincer cu el. Tocmai că este un dans fără măşti – ambii dansatori trebuie să aibă măştile jos.

DW: Ai fost fanatic, atunci când ai realizat acest serial de portrete?

VM: Nu m-am gândit niciodată la mine ca la un fanatic dar am primit un comentariu de la unul dintre cititorii mei… Întâmplător, ulterior am şi cunoscut-o, este doamna Rodica Palade, de la Revista 22, care chiar asta mi-a spus: „Vlad, eşti un fanatic al jurnalismului şi e foarte bine că se întâmplă aşa”. Şi am fost foarte mândru. Cum, de altfel, a fost şi Raed Arafat când a văzut titlul.

Autorul interviului: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz