1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Un dac la poarta Berlinului

Din delincvent în artist, din meşter olar în promotor al întoarcerii la natură. Ultimul dac liber din Maramureş îşi spune povestea în capitala Germaniei.

Daniel Leş, Grüne Woche 2015

Daniel Leş

A avut o viaţă la fel de colorată ca tradiţiile Maramureşului. Creează vase şi sculpturi din lut, pentru care a câştigat o grămadă de premii internaţionale. Trăieşte ca acum 100 de ani; în Casa Olarului; după viaţa simplă şi regulile naturii, pe care le-a descoperit în urma unei perioade, în care în lumea lui, legile statului existau pentru a fi încălcate. Artistul Daniel Leş a venit la Berlin ca să arate oamenilor că lupta cu globalizarea şi cu “sclipiciurile“, poate deveni un lux la îndemâna fiecăruia.

DW: De ce te numeşte lumea „ultimul dac“?

Mi se spune „ultimul dac liber“. Eu cred că sunt mult mai mulţi daci liberi în Maramureşul istoric. De ce? Pentru că am contact direct cu pământul de acolo. Şi zice o poveste din Maramureş, că noi suntem atât de bătrâni, încât pământul încă era fierbinte sub tălpile noastre când Dumnezeu ne-a așezat acolo. Şi aşa a apărut „ropotita“ din Maramureş, acel dans în care se bate cu picioarele pe pământ. Am încercat să trăiesc aşa ca acum 100 de ani. Am încercat să conserv câteva case. Locuiesc într-o casă din 1700, o casă din pământ, învelită cu paie; şi îmi duc veacul în mod sănătos la mine acasă.

DW: De unde vine sentimentul de libertate?

Sunt liber, pentru că fac ce îmi place la mine acasă, la Baia Sprie, şi fac cu plăcere acea artă dacică. Duc mai departe acele vase din care dacii beau vin. Să mănânci dintr-o strachină de lut cu o lingură de lemn este un lucru care te transpune în timp. Te face să dezertezi în urmă cu 100 de ani. Ceea ce încerc eu să fac cu oaspeţii care îmi intră în casă este tocmai acest lucru, să-i fac să dezerteze puţin din lumea calculatoarelor şi să le arăt o viaţă pe care ei au uitat-o şi au pierdut-o demult. În Maramureşul istoric se găsesc multe poveşti despre oale, despre lut, foc, lână şi poveşti ale oamenilor care au avut o rânduială. Lucrurile făcute cu rânduială au dispărut. Suntem ameninţaţi de acest tăvălug, numit globalizare.

DW: Crezi că putem să ţinem piept globalizării prin astfel de mici insule de spiritualitate?

Dacul liber din Maramureş este un mic ţepuş în faţa globalizării. Chiar dacă n-o să pot să ţin piept, o să caut să arăt cât e de frumos să trăieşti în linişte, cu mai puțin. Eu fac aceste vase cu tehnica de atunci, modelate manual, frecate cu piatră şi arse la 1000 de grade. După care se dau cu ceară de albine.

DW: Ai avut în trecut probleme cu legea, stilu tău de viață era unul total diferit. Te-ai regăsit prin artă şi prin întoarcerea către natură?

Eu din tată în fiu sunt olar. Sunt la a patra generație. M-am născut într-o casă de olari. E oarecum un blestem când te naşti într-o familie de olari, pentru că se spune că n-o să scapi de lut nici în mormânt. E multă trudă cu lutul, până îl scoţi de la 4 metri sub pământ şi îi dai viaţă, până îl faci un vas de cinste pe masa împăratului. E o poveste care are multe trimiteri în Biblie. Mie îmi spune povestea asta foarte multe, pentru că până la 24 de ani am fost un vas nereuşit. Aveam probleme cu alcoolul, aveam probleme cu lumea interlopă. Băieţii mă foloseau să le fac falsuri de paşapoarte. Atunci au mai apărut nişte frământări în viaţa mea, care mi-au schimbat direcţia. Aşa a apărut Casa Olarului şi îmi doresc ca toată lumea care îi calcă pragul să rămână cu acea atingere a spiritualităţii.

DW: Dar la Berlin ai venit totuşi la un târg, Săptămâna Verde, ca să faci reclamă stilului tău de viaţă. Ai şi o pagină pe internet. Iar eu am aici senzaţia unei uşoare contradicţii, care mă întoarce cu gândul la globalizare.

Da, aici fac un compromis. Văzând că oamenii tot vin la mine şi se miră, soţia mea, care are simţul afacerilor, a zis să facem o pensiune. Am nevoie şi de bani. Am doi prunci şi trebuie să le duc şi bani acasă. E o mică afacere de familie. Sunt de fapt o pată de culoare pe tabloul acesta al târgului. Încerc din răsputeri să-mi păstrez acea stare de spirit, dar nu pot întotdeauna. Noi venim aici cu lucruri aşezate, cu poveşti, cu lucruri făcute cu rânduială. Scopul meu aici nu este să vând produsul, ci să spun o poveste.

DW: De unde vin oaspeţii Casei Olarului?

De peste tot: şi din Dubai, şi din Asia, din Anglia, din Germania. Lucrăm cu un cerc închis, de aceea când se formează un grup de minim 10 oameni facem un curs de olărit. Nu am căutat să fac o afacere din asta, tocmai ca să nu mă diluez. Cred că e foarte important când un lucru e făcut bine, să nu-l exploatezi până când nu mai are nicio viaţă. Eu nu ştiu să lucrez cu calculatorul, nici nu am televizor, dar are grijă soţia mea, mă ţine la curent cu ce se întâmplă în lume. Dacă vii la Casa Olarului, poţi avea parte și de lecţii de olărit. Este o terapie să-ţi bagi mâinile în lut, să făureşti cu mâinile tale un vas, să-i urmăreşti procesul până la ardere şi să-l iei cu tine acasă. Este o poveste din Maramureş. Fac acele vase, le umplu cu poveşti şi le duc în întreaga lume. Sunt trei case conservate, în care îi cazez pe oameni, îi îmbrac în straie populare, îi învăţ să mănânce sănătos.

DW: Cum arată o zi la tine acasă?

Ne trezim la 7 dimineaţa, facem înviorarea, după care suntem la cursul de olărit până la orele prânzului. Avem trei ateliere: unul de olărit, unul de modelaj în lut şi unul de pictură pe vase. Facem excursii, gătim la ceaun afară, băieţii fac focul, femeile învaţă să facă mâncăruri tradiţionale, pâine pe vatră. Împreună mergem să facem piaţa, alegem ce trebuie.

DW: Tu unde iei o pauză de la viața ta de zi cu zi? Unde schimbi peisajul?

Da, am şi eu doza mea de libertate. Plec câte trei zile prin Maramureşul istoric, desculţ, vara. Nu iau telefonul cu mine. Dorm în fân, vorbesc cu oamenii simpli, mănânc mămăligă cu lapte şi trăiesc viaţa din plin. Este un lux la îndemâna fiecăruia.