1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un adevăr incomod

Accidentul aviatic din Apuseni, care continuă să preocupe opinia publică, pare să exprime simbolic destrămarea pactului de solidaritate civică

Scandalul avionului dispărut în Apuseni continuă. Se pare că premierul, convocând CSAT, a căzut în propria-i capcană. El a acerut demiterea lui Tudor Opriş (directorul STS), Băsescu cere demiterea a trei miniştri. Dar în ciuda aparenţelor, nu acestea sunt lucrurile importante. Incompetenţa statului se vede peste tot, orice ar spune preşedintele sau rarele sale reuşite, bine regizate ca spectacol total. Readucerea în ţară a ziariştilor din Irak nu compensează incompetenţa fiscului care nu poate aduna taxele, incompetenţa administraţiei care nu e capabilă să facă un recensământ la începutul secolului 21.

Aşadar polemica aceasta nu face decât să acopere incompetenţa de fond, care supravieţuieşte, oricare ar fi partidul aflat la putere. Ceea ce este cu adevărat important în acest episod este că el conţine simbolul solidarităţii pierdute. Toată lumea manifestă un interes atât de masiv faţă de un accident în care au murit două persoane pentru că exprimă simbolic şi, în felul acesta copleşitor, o mare carenţă. Presa străină s-a mirat că un accident relativ banal reuşeşte să capteze toată atenţia naţiunii şi să pună în umbră orice altceva, cum ar fi ”războiul civil” de la frontiera nordică a României. În fiecare zi pier în accidente de automobil mult mai mulţi oameni decât în accidentul aviatic din Apuseni. Dar aşa cum s-a citit printre rânduri sau chiar în fraze explicite, lumea a fost uluită să descopere că naţiunea e în pericol să piardă liantul însuşi al solidarităţii comunitare. Neglijenţa, lentoarea, dezorganizarea, toate acestea au fost înţelese ca expresii ale indiferenţei. Iar indiferenţa e un sentiment care dizolvă pactul însuşi al solidarităţii.

Dar cu toate că s-a vorbit enorm în aceste zile, adevărata semnificaţie încă nu a fost luminată asa cum se cuvine, deoarece românii denunţă zi de zi pactul de solidaritate. Nu vorbim aici de naţiune ca etnie, ca trib cu ascendenţe comune, ci de solidaritatea civică, aceea care leagă între ei cetăţeni în virtutea pactulului constituţional. Marea migraţie a forţei de muncă, de exemplu, se acoperă mereu de o anumită pudoare, ascunzând faptul că cei care pleacă, chipurile temporar, dar renunţând rapid să se mai întoarcă, nu mai plătesc impozite în România. Când liderul PNL, Crin Antonescu, făcuse această observaţie, s-au auzit în diaspora o mulţime de voci indignate, nemulţumite de faptul că un adevăr incomod fusese deconspirat. Cei plecaţi nu mai plătesc nici impozitul pe venit, nici TVA, nici CAS, (care merge în pensii şi asistenţă medicală), nici impozitul pe maşină, pe câinii de rasă, taxa radio-tv şi atâtea altele. Furia cu care au replicat, această violentă denegaţie nu face decât să confirme adevărul incomod, greu de admis la lumina conştiinţei politice.

Să nu-i uităm pe cetăţenii rămaşi acasă care păcălesc fiscul sistematic şi uneori masiv în numele unui individualism dus la extrem. Dar toate acestea sunt doar forme vizibile ale unui egoism gata să distrugă totul în jur, dacă nu are o utilitate personală. Spaţiul public, strada, parcurile, autobuzele şi vagoanele CFR sunt toate vandalizate într-o operă colectivă anonimă şi masivă, nutrită din acest individualism feroce.

Viaţa comunitară tinde către zero, acesta e de fapt subiectul pricipal al sfârşitului de ianuarie, iar eşecul intervenţiei din Apuseni a fost de natură să lumineze ca într-o străfulgerare situaţia dramatica de destrămare în care se află societatea românească. Faptul că numai cu puţin timp înainte, începând cu 1 ianuarie 2014, primele pagini erau ţinute de scandalul migraţiei este o probă în plus. Societatea românească stă cu privirea aţintită către Vest uitând complet de propriile rosturi. Preşedintele Traian Băsescu, aflat săptămâna trecută la Berlin, a consolidat încă o dată impresia că încurajează migraţia din toate puterile: „Atâta timp cât nu putem oferi salariile din Germania, nu poţi să-i spui Stai în România. Nu ne putem opune şi nici nu vrem să ne opunem, pentru că România a dorit să aibă forţă de muncă integrată în piaţa forţei de muncă la nivelul Uniunii Europene”. Acesta este pasajul cheie: ”nici nu vrem să ne opunem”. Preşedintele deconspiră ceea ce pentru o privire exersată era vizibil de multă vreme. În ultimii 10 ani, administraţia românească nu a făcut decât să încurajeze prin toate mijloacele văzute şi nevăzute plecarea în străinătate a forţei de muncă, ignorând complet consecinţele negative. Ruperea sistematică a relaţiilor de solidaritate comunitară, şi tentativa de mutare a centrului simbolic în diaspora, pun România într-o situaţie de risc. Dar ceea ce diriguitorii din ultimii 10 nu văd este că Europa însăşi ar dori mai curând o România centrată pe sine şi capabilă să rezolve solidar toate problemele sociale care ameninţă acum întregul continent.