1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Un înţelept român, un Papă failibil

Îl credem pe cuvânt pe Suveranul Pontif? De ce nu, de vreme ce e simpatic, îl adoră mulţi şi detestăm mai toţi ofensa, blasfemia, iar caricaturiştii par chiar să fi hulit! Să fie admisibil pumnul în răspuns la o jignire?

Papa Francisc în avion

Papa Francisc în avion

Nu-i natural să se aştepte la un pumn toţi ce-i ce iau în derizoriu cele sfinte, pe mama, sau îşi bat joc de D-zeu? E natural! Dar este oare şi civilizat? Moral? Legal? Şi ce e cu evreii asasinaţi în magazinul casher? Şi ei au ofensat, hulit şi blasfemiat? Cine are deci dreptate? Papa? Sau Gabriel Liiceanu care-l critică?

Greşeşte ori minte oricine afirmă că ar avea în buzunar reţeta fericirii. Dar minte şi cine crede că promovează sau apără pacea socială suprimând libertatea, ca libertate de expresie, în numele moralei, al faimosului „bun simţ”, al „responsabilităţii”, al grijei de a nu ofensa, al „dreptului” altora de a nu se simţi jigniţi.

Fiindcă satul global e plin de oameni lesne de jignit. Atei, sau religioşi. Neînvrăjbirea lor depinde de capacitatea tuturor de a evacua nu libertatea din cetate, ci obsesia autovictimizării şi pretenţia supremaţiei proprii, a intangibilităţii oricărei ideologii.

Panta spre dictatură este lină

Chiar dacă nu se doreşte suprimarea libertăţii, „limitarea” celei de expresie propusă de Suveranul Pontif la pachet cu pumnul presupune instituirea de criterii, în baza cărora se operează îngrădirea şi a unei cetăţi de tip platonician, condusă de filosofi în stare să stabilească zăgazurile, să judece, să pedepsească încălcarea lor.

Dar cine controlează bunul simţ al Marelui Inchizitor? Cine-l verifică pe el şi stabileşte justeţea criteriilor marilor potentaţi? Karl Popper a reliefat convingător că Platon deschide drumul către tiranie. La capătul acestui drum e inchiziţia. Ori lapidarea femeii “adultere” în numele islamului. E împuşcarea ei în faţa gloatei, pentru cine ştie ce delict, e aruncarea în aer de evrei.

Cred unii, totuşi, că e bună tirania?

Că ar aduce pacea? Se înşeală grav. Statul de drept modern a apărut pe ruinele unei Europe apusene pustiite de războaie religioase, din sâmburele viu al Bibliei, dar şi prin punerea în paranteze a religiilor şi despărţirea lor de stat. La baza civilizaţiei moderne e, între altele, conştiinţa necesităţii găsirii unui modus vivendi care să evite prin aranjamente raţionale conflictele mortale izvorâte din diferenţele de 'Weltanschauung'.

Aceste aranjamente nu includ obligaţia de a nu critica religiile. S-a vărsat mult sânge pentru libertate. Dar a meritat. Democraţia n-are sens fără ea. Chiar dacă democratizarea şi liberalizarea nu sunt concepte congruente e clar că, fără ambele, în emisfera apuseană n-ar fi fost pace în ultimele trei sferturi de veac.

Am obosit de atâta pace? Nu ştim că libertatea presupune luptă cotidiană? Vrem să ne lăsăm intimidaţi de terorism? Să renunţăm la ea? Ştim că, în conformitate cu filosoful cu nume de profet, Isaiah Berlin, libertatea nu-i numai pozitivă, precum dreptul de a-i mângâia pe creştet pe alţii, ci mai cu seamă dreptul de-a recuza, de-a refuza, de-a critica sau condamna. Dar şi credinţele sacrosancte ale altora? Desigur. Înseamnă că ne-amuză incitarea? Ne place ura? Câtuşi de puţin! Dar să ne punem cămăşi de forţă în numele unor părelnice valori, a unei teologii insuficient gândite, a speranţei în ineficientul împăciuitorism?

Sigur, democraţiile occidentale nu sunt identice. Ele tratează diferit problema libertăţii de expresie. Legislaţia franceză e mai liberală decât cea germană. În care mai există o incriminare a „blasfemiei” interzicând, în esenţă, „incitările la ură apte să pericliteze pacea socială”. Dar acest paragraf datând din epoca celui de-al doilea Reich, de care practic, în prezent, beneficiază doar credincioşii musulmani, este vădit caduc şi-ar trebui eliminat.

Ne-am gândit bine în ce lume a nelibertăţii ne-am reîntoarce, dacă, dimpotrivă, l-am ranforsa? Dacă, de dragul liniştii cu orice preţ, am accepta şantajul celor care, din inadecvare identitară tipică pentru ciocnirea în satul global a unor culturi situate la niveluri diverse, ne cer să coborâm ştacheta, să recuzăm democraţia? Ne-am gândit la consecinţele rătăcirii pe calea recidivelor totalitare? Dar la conceptele aflate în joc?

La blasfemie acasă

Ştim realmente ce e hula? E ea, relativist, ce spune oricine că ar fi? Eu unul îmi asum universalitatea unor valori. Mă întreb, unde-i acasă blasfemia? Nu e în înjosirea aproapelui creat după chipul şi asemănarea Sa, acest Sine sfânt aflându-se, în termeni augustinieni, în gândirea liberă a celuilalt?

Dar ce să se facă omul insultat? Se adresează unor arbitri democratic validaţi! În statele de drept, conflictele nu se rezolvă prin violenţă. Monopolul ei îi aparţine statului, conflictele fiind arbitrate de o justiţie liberă.

Are perfectă dreptate Gabriel Liiceanu să se arate contrariat de un „Papă care dă cu pumnul”. Îmi pare că ar fi uitat că au trecut veacuri de la martiriul pentru libertate a ultimilor eretici arşi pe rug. Este, ce-i drept, simpatic, cu temperamentul său latin. Ne identificăm lesne cu un Pontif care, fie şi ex-cathedra, afirmă că ar reacţiona la vexaţia unei înjurături de mamă aplicându-i palme ofensatorului.

Nevoia lumii libere de lideri

Infailibil însă nu-i. Iar pe de alta nu e fitecine, chiar când vorbeşte ex-cathedra. E liderul Creştinităţii. Or, dincolo de faptul că, din unghi catolic, dogma infailibilităţii lui priveşte doar doctrina, în speţă proclamarea solemnă a învăţăturilor, iar în povestea cu pumnul a făcut doar conversaţie, e fără îndoială clar că Papa a greşit. Căci creştineşte, dacă nu omeneşte, Suveranul Pontif ar fi trebuit să propună întorsul celuilalt obraz. Iar civic, să recomande să se evite disproporţia replicii (de a se deschide foc de artilerie într-un grup de rândunici obraznice, de amuţit degrabă, căci ne irită prin ciripitul lor strident) şi, mai ales, să se extindă libertatea, (constitutivă şi pentru religii, când nu oprimă, şi pentru democraţie şi civilizaţie, când cea din urmă este bună). Nu să se limiteze.

Întrucât nu ştim să aibă cineva reţeta fericirii, rămân deschise varii întrebări. Nu însă cele privind efectul caricaturilor de gen Charlie Hebdo. Contează prea puţin că nu ne plac. Nu ele sunt de vină pentru tulburările iscate în lumea musulmană, ci fanatismul şi prostia, nelibertatea interioară şi exterioară care le atribuie, ca blasfemie, o insuportabilă, în fapt inexistentă contravaloare religioasă.

A aplica în acest caz autocenzura şi o politică a struţului, a da frâu liber împăciutorismelor şi a admite castrarea drepturilor şi libertăţilor frizează nu doar amoralitatea, ci şi stupiditatea. Ne-ar încorseta şi întunerici, dar n-ar avea asupra agresorilor vreun alt efect decât gratificarea terorismului şi încurajarea revendicărilor fanatice. Mai grave, încă, sunt consecinţele pe care le-ar avea asupra noastră, cei care, lipsindu-ne de libertate benevol, ne-am despărţi concomitent de şansa de a recunoaşte adevărul, de a împărţi dreptatea şi, prin urmare, de a trăi în pace.

Sigur, de dragul Papei şi al naturaleţii ne putem contorsiona. Putem interpreta alegoric şi răsinterpreta simbolic vorbele sale, până, ce din toate răstălmăcirile posibile ar reieşi cu totul alt mesaj, unul mai luminos decât cel pe care l-a transmis.

Întrucât se află sub stare de asediu şi în război cu fanatismul, Democraţia, Lumea Liberă, unii ar spune: "Apusul", alţii: "Creştinătatea" ar avea mai mult decât oricând nevoie de lideri apţi să-i orienteze pe cei mulţi şi nu tocmai subtili. De unii, care să vorbească mereu pe înţelesul tuturor, în clar şi nu în dodii, care să condamne extremismul limpede şi să refuze orice virtuală justificare sau legitimare, fie şi indirectă, prin cotizatul nonşalant la o confuzie ori mistificare, a violenţei ilegale. Şi, prin extensie, a barbariei teroriste. De-această dată, Papa nu şi-a îndeplinit sarcina bine.