1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Umbra vechilor scaune secuieşti

Astăzi, după 20 de ani de la căderea comunismului, guvernul de la Bucureşti are în vedere o împărţire administrativă care şterge cu totul amintirea vechilor scaune secuieşti. Maghiarii protestează.

Marşul secuilor din 27 octombrie este cea mai amplă formă de protest a maghiarilor din 1990 încoace. Cu toate acestea, marşul de duminică a avut fragilitatea calmă a unei manifestaţii de mici dimensiuni, căci zecile de mii de persoane (organizatorii au raportat peste 100.000) nu s-au adunat nicio clipă laolaltă într-o masă ameninţătoare de oameni, răsfirându-se simbolic de-a lungul unei artere transversale a Ţinutului Secuiesc de la Chichiş la Breţcu. Au fost potrivit organizatorilor 14 puncte de întâlnire şi au fost organizate 26 de coloane pe lungimea a 53 de kilometri. Unul dintre liderii manifestaţiei, Tamas Sandor, preşedintele UDMR Covasna, a declarat: „Ţinutul Secuiesc aparţine acelora care cred în el. Niciodată nu vom renunţa la credinţa noastră pentru dobândirea autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc.” Iar preşedintele UDMR a confirmat mesajul: „Prin năzuinţele noastre de autonomie, prin ţelurile noastre, nu vrem să luăm nimic nimănui, nici românilor, nici maghiarilor, nu vrem să luăm nici bunuri, nici proprietăţi, nici decizii, nici drepturi. Cerem însă ca noi secuii, maghiarii din Transilvania şi Ţinutul Secuiesc, să avem puterea de a decide singuri în chestiunile care ne privesc.” Pe o pancartă purtată în marş scrie de asemenea „Vrem autonomie, Nu independenţă”.

Cu toate acestea, nu putem vorbi de o radicalizare subită a minorităţii maghiare. Ca să înţelegem cum se cuvine mesajul manifestaţiei de duminică trebuie să aşezăm faptele în contextul politic mai larg.

Guvernul USL a lucrat de-a lungul acestui an la un proiect de regionalizare a ţării care a ignorat se pare în toate variantele sale dorinţele minorităţii maghiare. Ministrul Liviu Dragnea nu a publicat nicio versiune a unei noi împărţiri administrative, dar au răzbătut în presă tot felul de informaţii potrivit cărora judeţele Harghita şi Covasna vor fi topite într-o regiune mai largă cu majoritate românească. De altfel actuala împărţire pe regiuni trasată încă din 1999, atribuie zonele secuieşti unei ample regiuni din care mai fac parte judeţele Braşov, Sibiu şi Alba. În cazul în care regiunile ar dobândi o reală autonomie administrativă, maghiarii ar pierde complet statutul de majoritate tradiţională pe care îl au încă în cadrul judeţelor actuale. Maghiarii ar dori refacerea Ţinutului Secuiesc, aşa cum a fost el configurat din secolul al XIV-lea.

În secolul al XVI-lea existau şapte scaune secuieşti: Odorhei, în valea superioră a Târnavei Mari, Mureş, pe valea Mureşului şi a Nirajului, Sepsi pe şesul dintre Olt şi Râul Negru, Orbai, în partea stângă a Râului Negru, Kézdi, în partea de sus a văii Râului Negru de sub arcul Caprpaţilor, Ciuc, în văile intramontane ale cursului superior al Mureşului şi Oltului, Arieş, în valea Arieşului. În prima parte a secolului al XVII-lea, scaunele Sepsi, Kezdi şi Orbai s-au unit sub denumirea de Treiscaune.(Liviu Moldovan şi Pal Antal Sandor, „Organizarea teritorial-administrativă la secui”, Editura Academiei RSR, 1978). Odată cu instaurarea monarhiei austro-ungare în 1867, vechile scaune sunt dizolvate în noile comitate.

În mod surprinzător, comunismul a redescoperit vechile scaune pe care, le-a regrupat în cuprinsul Regiunii Autonome Maghiare. Mulţi unguri au fost atraşi de partea noului regim care promitea să dea satisfacţie revendicărilor lor naţionale. În raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România există o succintă, dar elocventă descriere a politicii pe care o adoptase PCR după 1945: „Caracteristica principală a acestei prime perioade este o politică populistă şi duplicitară ce avea drept scop dobândirea pârghiilor de putere cu susţinerea populaţiei maghiare.” Raportul adaugă apoi că “modelul stalinist al politicii faţă de naţionalităţi a fost preluat treptat prin înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare în 1952”.

Urmările acestei politici s-au resimţit până târziu, căci românii au perceput autonomia maghiară ca un fapt legat indisociabil de întreaga represiune a regimului stalinist, iar maghiarii au suportat ei înşişi toate consecinţele acestei percepţii negative. După 1990, de exemplu, devenise imposibil pentru reprezentanţii minorităţii maghiare să readucă în discuţie o nouă împărţire administrativă, căci ea era radical compromisă de politica de divizare etnică pe care o practicaseră iniţial liderii comunişti.

Mai târziu emanciparea PCR faţă de stalinismul iniţial a readus în prim plan o revanşă etnică românească. Ceauşescu va desfiinţa în 1967 Regiunea Autonomă Maghiară şi va iniţia treptat o politică de românizare a regiunilor ungureşti prin dirijarea migraţiei interne. Cu toate acestea regimul comunist a păstrat o împărţire administrativă care, cu excepţia marilor oraşe (Cluj sau Târgu-Mureş), a conservat majorităţile maghiare în regiunile tradiţionale. Ultima decadă a regimului comunist a fost foarte proastă pentru minoritatea maghiară, care avea astfel toate motivele să uite favorurile făcute în anii 50.

Astăzi însă, după 20 de ani de la căderea comunismului, elita politică de la Bucureşti pare să aibă în vedere o nouă împărţire administrativă care ar şterge cu totul aminitirea vechilor scaune secuieşti. Guvernul Boc şi preşedintele Băsescu avuseseră în minte o reformă similară. Dar pentru unguri ar însemna o situaţie mai rea decât cea de până acum. Minoritatea maghiară, care şi-a conservat totuşi arealul tradiţional în ciuda tuturor disputelor, ar risca ca tocmai acum când România a devenit membră UE să-l piardă. Ar fi un paradox care a produs printre maghiari o veritabilă îngrijorare: să piardă acum în cadrul UE ceea ce reuşiseră să păstreze în plin naţional-comunism. Alerta s-a accentuat după ce Comisia Europeană a refuzat recent să preia o parte din politicile naţionale privitoare la minorităţile istorice, lăsându-le pe mai departe în sarcina guvernelor naţionale.

Aşadar marşul din 27 octombrie, care a luat formele cele mai soft cu putinţă în chip premeditat, nu are cu adevărat în vedere revendicările în litera lor (autonomie teritorială acum şi imediat), ci doar stoparea unui proiect de regionalizare care ar pune în pericol supravieţuirea unei comunităţi cu vechi rădăcini istorice şi cu identitate lingvistică şi culturală ireductibilă.

Comunitatea politică românească ar trebui să înţeleagă manifestaţia de duminică în adevărata ei semnificaţie, să evite panica şi reacţiile disproporţionate şi să iniţieze un dialog cu comunitatea maghiară. Există încă un spaţiu foarte larg pentru compromisuri reciproc profitabile.