1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Uitatul 23 August 1944

Este regretabil că românii, care au privilegiul ca Regele lor să fie în viaţă, nu folosesc prilejul zilei de 23 August pentru a-i aduce un omagiu.

default

Regele Mihai I

Poate că niciodată ziua de 23 August nu a fost ignorată atât de masiv. După 20 de ani de la căderea comunismului ar fi fost de aşteptat să asistăm la o reevaluare şi poate la iniţierea unor celebrări în comun cu Casa Regală, care a jucat un rol decisiv în reorientarea politicii României de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar revenirea preşedintelui Traian Băsescu la Palatul Cotroceni ar putea fi un obstacol serios, întrucât preşedintele a manifestat o puternică adversitate faţă de Regele Mihai I. Evident, preşedintele care a afirmat anul trecut la un post de televiziune că Regele şi-a trădat ţara şi că mareşalul Antonescu avea, în obstinaţia sa, dreptate, nu ar putea participa la aniversarea unui eveniment care readucea România, pentru scurtă vreme, în tabăra puterilor occidentale.

Este regretabil în orice caz că românii, care au privilegiul ca Regele lor să fie în viaţă şi, în plus, să trăiască în ţară, nu folosesc prilejul zilei de 23 August pentru a-i aduce un omagiu. Adesea nici monarhiştii declaraţi nu au curajul să se manifeste deplin ca să nu deranjeze prea mult relaţiile cu preşedintele Băsescu. De fapt politicieni ca Teodor Paleologu, bunăoară, nu ar avea, aşa cum s-a văzut, nicio şansă, nici măcar în propriul partid, fără susţinerea lui Traian Băsescu şi, de aceea, pun ei înşişi surdină sentimentelor monarhice, cultivând cu o rău ascunsă disperare ”pleaşca” care li s-a oferit la un moment dat.

După declaraţiile preşedintelui Băsescu referitoare la ”trădarea” Regelui, aproape niciunul dintre intelectualii ”democraţi” nu a îndrăznit să-l critice, găsindu-i în plus circumstanţe atenuante. Preşedintele se bucura de susţinere necondiţionată şi el ştia că poate spune aproape orice, în deplină impunitate. De fapt pe asta s-a bazat şi poate se mai bazează puterea lui Traian Băsescu: pe supunerea servilă şi nediscutată a unor oameni altfel extrem de combativi şi de furtunoşi în cuvinte. Oricât ar părea de îndepărtată trimiterea, are dreptate politologul Cristian Pârvulescu care evocă textul clasic al lui Étienne de La Boétie pentru a explica relaţiile din politica românească. (vezi Observator Cultural).

Este, cu siguranţă, o formă de ”servitute voluntară” să dezaprobi categoric declaraţiile preşedintelui, dar să ai, totodată, grijă ca acest lucru să nu răzbată. Căci ar fi cu totul de negândit ca însăşi ”crema” intelectualităţii româneşti să fie de acord cu interpretarea pe care a dat-o preşedintele Băsescu epocii dintre 1944 şi 1947. De asemenea nu poate fi numită altfel decât ”servitute voluntară” actul prin care intelectuali cu panaş, plin de orgoliu, s-au supus în cadrul PDL voinţei unor lideri lipsiţi complet de calificări minimale.

Suntem tentaţi să spunem că urmele regimului comunist nu au fost întru totul înlăturate, ele supravieţuind acolo unde nu te aştepţi, adică exact în cercul anticomunist cel mai feroce. Există probabil o secretă compensaţie: pe de o parte accepţi servil, ca în epoca ierarhiei de partid, prostiile monumentale ale ”tovarăşilor”, iar pe de alta, întrezărind, poate, propria laşitate, te dedai, compensatoriu, unor acerbe vituperări anticomuniste cu adresă vagă. Aşa se explică poate de ce România este singura ţară din lume care la două decenii de la căderea regimului comunist a fost pe punctul de a da o lege a lustraţiei, producând totodată o stranie literatură tradivă de militantism anti-comunist. Am asistat la un decalaj straniu, care ar trebui să fie analizat mai îndeaproape.

În sfîrşit, să spunem că ziua de 23 August 1944 nu îngăduie totuşi chiar atât de multe controverse. A fost destul de clară orientarea către occidentul liberal a partidelor democratice şi a Regelui însuşi ca să nu mai bâjbâim în tentative confuze de reabilitare morală a mareşalului Antonescu. Va fi fost el loial angajamentelor sale, dar loialitatea nu poate răscumpăra o politică greşită. De aceea interpretările preşedintelui Băsescu sunt mai vinovate decât au părut, căci el trădează nu doar o crasă necunoaştere a istoriei naţionale, dar manifestă totodată o gravă derută valorică.