UE şi conflictul dintre Israel şi Hizbolah

Or, miniştri de externe ai UE, reuniţi marţi într-o sesiune extraordinară spre a dezbate situaţia din Orientul Apropiat au avut nevoie de negocieri dintre cele mai intense, pentru a cere totuşi, „o încetare imediată a focului, urmată de o pace durabilă. Preşedintele finlandez al Consiliului European Erkki Tuomioja, un pacifist declarat, s-a văzut nevoit să-şi retragă pînă la urmă revendicarea ca UE să ceară pur şi simplu un armistiţiu imediat. Iată ce-a declarat şeful în exerciţiu al Consiliului European: „Propoziţia cheie e, bineînţeles, că 'Uniunea solicită încetarea imediată a ostilităţilor, urmată de un armistiţiu durabil; Consiliul European susţine eforturile secretarului general al ONU şi ale Consiliului de Securitate ONU de a se găsi cadrul politic necesar pentru o soluţie durabilă, acceptată de toate părţile' ”.

Abia în ultima clipă şefii diplomaţiilor europene au reuşit să se înţeleagă asupra unei poziţii comune. Cele două tabere, din care una, alcătuită din Germania, Marea Britanie şi Olanda refuzase ideea de a i se impune Israelului pur şi simplu încetarea imediată a focului, au căzut cu greu de acord asupra acestui compromis, menit, în fond să evite o repetare a traumei irakiene. In speţă a scindării profunde a politicii externe europene.

In traducere liberă, poziţia convenită marţi, de europeni, la Bruxelles înseamnă că Uniunea le cere beligeranţilor nu atît un armistiţiu instantaneu, ci pauze repetate ale ostilităţilor. Cu alte cuvinte un soi de sfîrşit al războiului în rate. Chinuitul produs final al consultărilor europene reprezintă un compromis realizat între atitudinea Franţei, care a preluat integral revendicarea arabo-libaneză şi mai nuanţata poziţie anglo-americano-germană. Washingtonul, Londra şi Berlinul încearcă să-i ofere Israelului timp ceva mai îndelungat pentru a distruge ori slăbi decisiv gruparea fundamentalist-islamică Hizbolah.

Concertarea diverselor puncte de vederi e salutară în măsura în care se evită o nouă şi pernicioasă divizare a Uniunii Europene, al cărei rezultat ar fi fost pierderea definitivă a oricărei urme de influenţă de care se mai bucură Comunitatea în regiune. E bine de asemenea că Uniunea a încercat să-şi păstreze o oarecare imparţialitate, evitînd să ceară unilateral Israelului să-şi oprească operaţiunea militare, fără să revendice simultan şi din partea Hizbolah stoparea tirurilor de rachete asupra statului evreu.

In vreme ce America trece în lumea arabă şi islamică drept unilateral proisraeliană, UE crede că-şi păstrează astfel şansa de a rămîne un mediator credibil, din perspectiva ambelor tabere.

Pe de altă parte tăiatul lingvistic al firului în patru, acrobaţiile verbale şi chiţibuşurile retorice privind noţiuni precum „încetarea focului”, „oprirea ostilităţilor”. „armistiţiu” şi altele asemenea vor fi avînd poate vreo valoare pentru diplomaţi. In fapt, toate aceste şmecherii filologice nu ar însemna altceva decît că „Uniunea doreşte să nu se mai tragă”, după cum s-a exprimat cu voioasă prospeţime demnitarul finlandez Erkki Tuomioja.

Or, de atîţia copaci analitici Uniunea riscă să piardă cu totul din vedere pădurea realităţii. Preocupaţi în exces de ei înşişi, miniştrii de externe europeni au uitat că taberelor beligerante din Orientul Mijlociu nu le pasă nici cît negru sub unghie de gîlceava pe cuvinte şi de furtunile într-un pahar de vorbe care se petrec la Bruxelles. Fiindcă toate acestea abia dacă pot avea vreo consecinţă practică. E cît se poate de îndoielnic că poziţia adoptată de europeni poate servi drept plan de pace. Şi nu este exclus ca la Consiliul de Securitate ONU, Franţa sau Marea Britanie să-şi pună reciproc piedici, să-şi adio de la acest compromis şi să se opună prin veto unei rezoluţii oglindind propusa „soluţie comună”, europeană.

Salutar în schimb e faptul că europenii s-au arătat dispuşi să contribuie cu trupe proprii la forţa internaţională de stabilizare, care ar urma să fie dislocată în Liban. Dar această forţă nu-şi va putea începe activitatea decît după ce Israelul, Libanul şi gruparea Hizbolah se vor fi înţeles să pună capăt conflictului militar. Or, acest moment nu e cîtuşi de puţin iminent, devreme ce Israelul doreşte să slăbească anterior masiv gruparea Hizbolah, spre a evita pe viitor repetarea agresiunii miliţiei şiite, care a declanşat actualul război. Cu atît mai mult cu cît unor căşti albastre conduse de francezi nu le-ar izbuti cu siguranţă cascada de a dezarma Hizbolah. Iată de ce nu contravine defel intereselor europene ca Israelul să mai obţină timp, cîteva săptămîni, să-şi ducă la bun sfîrşit misiunea.