Ucenicul vrăjitor şi criza conservatoare

Înainte de a fi a democraţiei, enorma criză actuală, manifestată între altele prin Brexit şi reducerea la nonalternativa Trump-Clinton a alegerilor prezidenţiale americane, e una a conservatorismului occidental.

Nu e o criză recentă. A început să se manifeste în campania militară condusă de americani în Afganistan şi Irak, unde, din varii motive, între care oboseala de război a occidentalilor indusă în mare măsură de relativism, a eşuat neoconservatorismul de peste ocean.

Criza n-a părut atunci să dobândească dimensiuni existenţiale. A luat, treptat, proporţii şi s-a soldat cu opţiunea populist-izolaţionistă a majorităţii americanilor din scrutinul prezidenţial din 2008. Una cu repercusiuni pe termen lung, a căror gravitate începe să se desluşească abia acum. Încurajat de o presă ineptă, dar politic corectă, electoratul SUA optase, ca şi cum ar fi serioase, în favoarea promisiunilor mesianice avansate de Barack Obama, sperând, iraţional fireşte, că vor putea fi transpuse şi vor „repara”, ca atare, prezumtivele erori ale cuplului Bush-Blair. Speranţele s-au dovedit futile.

Înşelat populist de făgăduielile filistine marca Obama, electoratul american s-a ales cu o politică de stânga, economic globalistă, diplomatic dezastruoasă. Încurajaţi de indolenţa şi absenţa din scenă a şefului Casei Albe, cel net mai preocupat de Asia şi de musulmani decât de Europa şi de creştinii ei, şi prea siguri de ei, liderii occidentali s-au jucat ce s-au jucat cu chibriturile până li s-a aprins casa. În siajul împăciuitorismului lor fundamentalist, crizele s-au înmulţumit, atingându-şi apogeul, după fuga militarilor occidentali din Orientul Mijlociu, prin valurile succesive de refugiaţi, astfel încât s-au intensificat paroxistic, odată cu frica de globalizare, şi sentimentul depeizării cultural-naţionale şi dorul de falşi salvatori.

Concomitent, credibilitatea Occidentului, erodată grav de incosistenţa Casei Albe, de cuceririle succesive şi de impunitatea dictatorilor şi terorişti manifestându-se tot mai agresiv ba în noul califat, ba la Moscova şi Ankara, s-a dezagregat galopant.

Odată cu ea s-a pulverizat şi cea a conservatorilor din vest, incapabili să ţină piept tăvălugului stângisto-relativist. Apa la moara populistă a propulsat în prim planul vieţii politice apusene atât dincolo cât şi dincoace de Ocean o serie de sinistre figuri cu accese xenofob-rasiste, cu opţiuni naţionaliste şi propensiuni autoritare care au început să le ia faţa şi locurile eligibile conservatorilor autentici.

Privite din această perspectivă, lucrurile sunt clare. Trump e produsul lui Obama. În fapt, ambii sunt, mai precis, produsul unei crize conservatoare care a permis populismelor de stânga şi de dreapta să-şi iţească spectrul hidos.  

Urmările sunt notorii. Dincolo de Canalul Mânecii, David Cameron a pierdut jalnic în faţa populiştilor eurosceptici din propriul său partid şi din UKIP.

În America, o serie întreagă de serioase şi admirabile personalităţi republicane s-au văzut bătute crunt, în alegerile preliminare, de un teribilist frizând iresponsabilitatea precum Donald Trump, dotat, ca şi confraţii săi populisto-putinişti europeni, cu un instinct politic redutabil.

Din câştigătoare pe toată linia, Angela Merkel a devenit, mai nou, o indezirabilă, mai pretutindeni la dreapta spectrului politic german. O curtează o parte din ecologişti, dar fraţii ei creştin-sociali din Bavaraia i-au retras invitaţia tradiţională de a participa la congresul lor din München, care, deloc întâmplător, propune, în chip de program, statul puternic, cu frontiere solide, ca replică prezumtiv adecvată terorismului şi globalizării islamului politic. 

Evident, CSU încearcă din răsputeri să refacă terenul evacuat în mod vinovat de cancelară şi ocupat instantaneu de populiştii de dreapta din AfD, care au înregistrat o serie de uluitoare triumfuri în toate confruntările electorale regionale din Germania ultimului an.

Dar tentativa refacerii unităţii dreptei riscă să fie un exerciţiu anevoios şi futil. Cutia Pandorei s-a deschis. Trufaşul şi netotul ucenic-vrăjitor şi-a făcut numărul.

S-a văzut asaltat de ape şi cuprins de viitură, dezastrul fiind provocat de propria lui superbie şi ignoranţă, de beţia puterii, inducându-i, ca lider occidental, iluzia schröderiană că, în era globalizării şi a societăţii informaţionale, timpul politicilor clasice şi al solidarităţii cu America s-ar fi dus irevocabil. Că n-ar mai fi loc de graniţe. Că a-ţi iubi naţiunea, cultura şi a-i sluji democraţiei aşa cum au omologat-o revoluţia engleză şi Declaraţia de Independenţă americană ar fi mostre de atitudine caducă, neadecvate postmodernităţii. Că se descurcă el împăcându-i prin concesii peste concesii pe agresorii de genul unor Putin, Erdogan, bin Laden et comp. Ce iluzie sincuigaşă. Ce oroare. 

Ar fi, desigur, o iluzie suplimentară să se creadă că populismul nu poate fi combătut decât prin populism. Unicul său antidot îmi pare a fi adevărul. Este deci timpul declanşării unei noi revoluţii. Una neo-neoconservatoare, în stare să recupereze valori şi să ne scape de spectrul infamului ucenic-vrăjitor care ne-a inundat cu populisme de stânga şi de dreapta. Dar va fi occidentul în stare  s-o lanseze? Sau poate, cine ştie, a venit timpul ca omenirea să-şi pună speranţele în noile democraţii din centrul şi estul Europei...

Autor: Petre M. Iancu