1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Tunurile lui Apollinaire

Ce uriaşe speranţe a resuscitat victoria revoluţiei portocalii ! Pe plan naţional, cam tot atâtea câte s-au investit, cu folos, în căderea zidului berlinez. Dar ce s-a întâmplat cu ele? Au fost luate de apa viiturilor care au cotropit cu atâta cruzime România anului 2005? Defel. Mai degrabă poate de o remaniere care seamnănă a remaiere...

Obsesiile sexuale ale lui Apollinaire au devenit „une cause celebre celebre”. In Germania unele din scrierile sale acuzate de pornografie au rămas cenzurate până acum câteva decenii. Primul francez care şi-a silit cititorii să participe prin lectură şi cap propriu la construcţia sensului poeziilor sale ne propunea cândva imaginea unor tunuri, aceste „organe sexuale”, care scuipă foc „lăsând ţărâna grea”. Orice bărbat normal, ne învaţă psihologii, se gândeşte (statistic) de foarte multe ori pe zi la sex. La ce se gândeşte însă Tăriceanu ? Ce ne propune el? Ce sens are înfăptuita remaniere? Şi ce-i oferă României?

E remarcabil faptul, că guvernul, care prin grija lui Tăriceanu a pierdut câţiva miniştrii eficienţi şi capabili, dar critici faţă de şeful lor de cabinet a trimis la plimbare pedişti şi penelişti. Dar la conducerea celor două camere ale parlamentului au rămas în continuare vechii tartori PSD. Că, deşi minat de disensiuni interne, fostul partid-stat a reacţionat la tentativa debarcării perechii Năstase-Văcăroiu printr-o pâră la Inalta Poartă Socialistă Europeană e mai mult decât un vechi reflex de-al activiştilor. E expresia certitudinii întemeiate a stângii româneşti că birocraţia europeană, în bună parte socialistă, cere şi vrea reforma, cât poate fi ea bifată pe lista de revendicări, dar, în profunzime, nu e nici cât negru sub unghie interesată de înlăturarea vechii elite comuniste. Or, tocmai de ea trebuie România cu orice preţ să scape. Ţara n-are ca atare nevoie de o remaniere, ci, în continuare, de-o revoluţie. Cea paşnică, tergiversată şi blocată 15 ani la rând pe care nici o aderare fie şi la structuri occidentale n-o poate aduce sau produce.

Incât ultimele resturi ale nădejdilor iscate românilor de mişcarea orange riscă să se destrame din pricina unui premier hotărât să se ţină cu dinţii de putere, dar incapabil să-şi ţină cuvântul. Salvarea pe moment a scaunului prin remaniere îi va fi permis, desigur, premierului să-i dea cu tifla preşedintelui. Dar primul ministru nu prea se bucură de şanse mari de a se menţine multă vreme în funcţie. S-ar putea ca, ironie tipică a istoriei, să i se tragă chiar de la unii dintre cei care l-au sfătuit s-o lase baltă cu anticipatele. Fiindcă, după cum scria recent Karl-Peter Schwarz în Frankfurter Allgemeine Zeitung, Comisia Europeană va constata în toamnă persistenţa incongruenţei dintre retorica reformei şi realitatea ei. Iar asta, în ciuda faptului că diverşi observatori occidentali au explicat demisia de la demisie şi a lui Tăriceanu prin rezerva faţă de anticipate manifestată de importantul Olli Rehn. Comisarul pentru Extindere invocase de bunăseamă pericolul amânării integrării, stăruind asupra necesităţii concentrării pe reforme. Dar renunţarea la demisie ar putea avea şi alte cauze. Plauzibilă e ipoteza lansată de preşedinte, potrivit căreia Tăriceanu şi ai săi au sucombat presiunii unor grupuri de interese. E vorba, cum afirmă specialiştii, de cercurile care fac şi desfac politica României din interiorul tuturor formaţiunilor aflate la putere sau în opoziţie. „În loc să–şi facă datoria de a reaşeza pe baze asanate relaţiile inundate de corupţie dintre sfera politică şi cea economică, guvernul Tăriceanu n-a făcut decât să-şi satisfacă propria clientelă”, opina recent un analist german.

Şi atunci? Am asistat la o remaniere? Sau mai degrabă la o remaiere? Ca un ciorap de damă rupt, credibilitatea acestui premier şovăielnic pare numai bună de pus la coş. E greu de crezut că va putea petici prea finul obiect vestimentar, care e prestigiul său de prim-ministru, devreme ce imaginea credibilă a unui lider reclamă absenţa oricărui oportunism. Iar inundaţiile nu-i acordă suficiente circumstanţe atenuante. Pentru că oroarea dezastrelor naturale care s-au abătut asupra României nu e mai amplă decât catastrofa reformei mimate, în mocirla căreia se zbate ţara de 15 ani.

Evident, politica e o artă a compromisului, iar dorinţa menţinerii la putere nu e în sine câtuşi de puţin reprobabilă ori ilegitimă. Premierul însă a păcătuit serios printr-o dublă lipsă de respect. Incălcarea, din interes imediat, a propriilor sale promisiuni e poate cea mai puţin gravă. Mortal ameninţă să fie în schimb refuzul său concomitent de a ţine seama riguros de orientarea puternic reformistă a mandatului electoral în baza căruia alianţa a ajuns la putere şi la Cotroceni şi la Victoria. Românii, să nu uităm, au optat în toamna anului trecut pentru marea schimbare. De cele minore, formale şi cosmetice s-au săturat toţi cei care doresc o veritabilă Românie democratică şi prosperă şi nu doar îmbuibarea peste orice limită a acelui segment politico-economic care, mimând construcţia statului de drept, n-a făcut decât s-o torpileze.

Se ştie unde au dus promisiunile neonorate ale falsei schimbări din ’96. Deşi aflate nominal la cârmă, forţele de centru-dreapta, n-au putut împiedica devalizarea statului de către semiprivatizata mafie securisto-nomenclaturistă. Jaful a continuat în ritmul alert imprimat din 89 vâslaşilor galerei de tobele regimului Iliescu.

Abia victoria lui Traian Băsescu a părut să fie în măsură să inaugureze marea cotitură, în zadar aşteptată de mulţi din partea UE. Că premierul n-a vrut şi n-a putut să-l ajute pe preşedinte să facă volta, iar Băsescu – o bilă neagră pentru un căpitan altfel dibaci – n-a izbutit-o nici el până acum e regretabil şi chiar mai mult decât atât. Manevra punerii pe linia de plutire a corabiei româneşti pe drumul drept spre portul autenticului stat de drept se lasă aşteptată.

De aici nu mai e greu de înţeles ce va urma. Chiar dacă ipotetica înlocuire a pesediştilor de la timona Parlamentului va reuşi până la urmă situaţia n-are cum să se amelioreze radical. In acest scop ar fi nevoie de un efort instituţional conjugat, susţinut întru promovarea reformei deopotrivă de voinţa naţională, de preşedinte, guvern, parlament, justiţie şi presă. In această ecuaţie doar primele două par asigurate. Paradoxal, autoîntărirea guvernului prin remaniere n-a întărit decât autoritatea premierului faţă de şeful statului, slăbind în schimb ţara prin accentuarea izolării instituţionale a preşedintelui. La rândul său, parlamentul va continua să fie grevat de absenţa unei majorităţi certe şi solide a executivului. Iar presa de certurile intestine regizate de clienţii fostei puteri, magnaţii media dislocaţi pe frontul ideologic de epoca Iliescu.

Or, experienţa europeană relevă cât se poate de clar un set de evidenţe. Mai întâi, că fără o lege a lustraţiei, flancată de un control real al arhivelor fostei poliţii politice comuniste, fără o justiţie cât de cât eficientă şi o presă în egală măsură eficientă şi independentă, vechile elite nu pot fi îndepărtate de la pârghiile esenţiale. Statul de drept şi democratic e condamnat astfel să rămână o iluzie. Aceiaşi experienţă demonstrează că modernizările autentice, profunde şi durabile sunt determinate esenţial de voinţa societăţii civile şi de capacitatea ei de a exercita presiuni suficiente. Cu alte cuvinte revoluţiile paşnice reuşite nu survin graţie vreunei aderări la structuri occidentale, ci sunt funcţie de un consens naţional şi de hotărârea unei majorităţi solide de a acţiona în vederea declanşării şi continuării ei până la victoria necondiţionată.

S-au spulberat definitiv marile speranţe? Nu e obligatoriu. De căpitan depinde până la urmă, dacă ele se vor fi evaporat cu totul iar nava reformei va naufragia. Cu sau fără anticipate Traian Băsescu ar face bine să se adreseze naţiunii ştiind însă, că, în limitele preorgativelor sale constituţionale, din partea lui se aşteaptă de acum încolo mai degrabă fapte şi nu vorbe. Fiindcă indiferent cine sunt cei care, în tabăra Alianţei DA poartă vina împotmolirii schimbării româneşti, Băsescu va fi până la urmă cel în pericol să plătească toate oalele sparte. Sfărâmate nu de tunurile lui Apollinaire, ci de şişurile şi pumnii înmănuşaţi ai mafiei locale.

  • Data 26.08.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32g
  • Data 26.08.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32g