"Trădarea cărturarilor", în variantă G7

Ce va obţine Klaus Iohannis de la întâlnirea sa cu Donald Trump? O eliberare de vize pentru români? Bine ar fi. Normal ar fi. Şi bună ar fi şi întărirea parteneriatului SUA cu centrul şi estul Europei. Căci, periclitată de varii duşmani şi extremisme, de la islamism la radicalismul de stânga şi de la ultranaţionalism la putinism, supravieţuirea lumii libere depinde direct de forţa de-a o apăra a naţiunilor ei. De calitatea democraţiilor ei. Ca şi de competenţa, hotărârea şi unitatea liderilor ei.

Atâta doar că, minată de o elită culturală nihilistă, trădând idealurile adevărului şi dreptăţii precum "cărturarii" lui Julien Benda, autorul cărţii "La Trahison des Clercs", această unitate "este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. E cert că întâlnirea celor şapte mari de la Biarritz va deveni scena unor aprige dispute şi gâlcevi. Summitul a şi început prost. În speţă ipocrit. Căci preşedintele Franţei, un infatigabil moralist, care ar fi vrut să dedice summitul ”combaterii inegalităţilor”, l-a pregătit prefaţându-l cu o jenantă întâlnire cu Vladimir Putin, ocupantul unor teritorii ucrainene. Preşedintelui rus i s-a aşternut la 19 august covorul roşu, deşi, ca arhitect al unora dintre cele mai sângeroase inegalităţi postbelice, Putin e boicotat pe drept de alţi omologi occidentali.

Nu-i vorbă, că divergenţele nu se vor opri aici. Şi nu vor fi doar de natură comercială, deşi la brânza care e pe bani se ceartă fraţii cel mai rău. Un contencios umbrind acest summit încă înainte de a debuta e Brexitul şi trecerea preşedintelui american de partea noului premier britanic. Trump şi-a programat întâlnirea cu liderul londonez înaintea oricărei alte întrevederi la Biarritz, semn că-şi ia în serios promisiunea unui acord comercial substanţial şi ambiţios cu Regatul Unit. Al cărui premier înţelege, în chestiunea Brexitului, să treacă la contraatac, amplificând la maximum presiunea, sub Theresa May inexistentă, asupra U.E, în chestiunea ieşirii britanicilor din comunitate. Potrivit unor ştiri din presa londoneză, oficiali britanici  propun introducerea de restricţii cetăţenilor europeni încă de la 31 octombrie, presupusa dată a ieşirii, cu sau fără acord, din U.E.

Milioane de europeni ar fi serios afectaţi de o astfel de măsură. Şi nu e vorba doar de cele trei milioane de cetăţeni ai UE locuind şi muncind în Marea Britanie. Nu e clar dacă ştirea e, aşa cum pare, o cacealma. Una menită să sporească presiunea asupra Comisiei Europene. Care, cucerită de ideea de a pedepsi o ţară îndrăznind să-şi ia adio de la paradisul european inundat de migranţi şi cotropită de trufie a crezut că e bine şi util să refuze orice compromis. Sub autoritatea unor Macron şi Merkel, negociatorul şef al UE, Barnier, a supus deci guvernul Theresei May unei tensiuni maxime, până i-au plesnit cusăturile, iar şefa cabinetului s-a văzut înlocuită de Boris Johnson. Cum s-a ajuns aici?

Somnambulic, cum s-a alunecat şi în Primul Război Mondial. E un drum pe care politicienii germani şi francezi ar vrea cu orice preţ să-l evite în relaţiile cu "prieteni buni" ca Rusia. Sau ca Iranul ayatolahilor. Dar l-au parcurs în raporturile cu un aliat de care depinde securitatea Europei.

La începutul acestui drum s-a situat abandonul clarităţii morale. Apoi, al controlului asupra graniţelor Europei. Apoi l-au jalonat bornele incompetenţei politice. Prostiţi de o castă intelectuală autoculpabilizându-se perpetuu, liderii politici s-au dovedit incapabili să înţeleagă psihologia vizaviului lor, dar perfect în stare să-şi ia dorinţele drept realitate, proiecţiile drept busolă şi ambiţiile drept nord, astfel încât să exagereze sistematic impactul propriilor ameninţări şi al spaimei celorlaţi de-o proximă despărţire brutală.

Nici în ceasul al doisprezecelea erorile tuturor părţilor nu sunt în stare să-i determine pe liderii occidentali să cadă pe gânduri şi să caute să negocieze un compromis mutual avantajos, care să-i scutească pe europeni şi pe britanici de privaţiuni teribile. Şi în bună măsură inutile.

La trei decenii de la prima străpungere a Cortinei de fier, la graniţa ungaro-austriacă, şi la opt de la fatidicul pact Hitler-Stalin, zis şi Ribbentrop-Molotov, ieşirea din funestul joc al blufurilor şi învinuirilor mutuale ar presupune inteligenţă, responsabilitate şi curaj.

Dar în sfera acestor virtuţi şi calităţi domneşte o penurie direct proporţională cu erodarea valorilor pe care s-au întemeiat Occidentul şi democraţiile lui. În lipsa lor, toată lumea se crede îndrituită să reinterpreteze istoria, să falsifice adevărul, să strâmbe dreptatea, să-şi bată joc de democraţie.

Şi să se certe. Niciodată relaţiile americano-germane n-au fost, după 1945, mai rele. Nici cuplul franco-german n-are un parteneriat armonios. Darmite cel franco-italian sau cel canadiano-britanic, grevat de decizia Londrei de a-l deposeda de paşaportul Regatului Unit pe un terorist al statului islamic cu dublă cetăţenie, spre a-l lăsa, spre disperarea autorităţilor de la Ottawa, cu actul de identitate canadian.

Discordia domestică şi învrăjbirea diplomatică occidentală sunt bucuria extremiştilor, teroriştilor şi tiranilor. Care, profitând de inadecvarea elitelor şi de indiferenţa sinucigaşă a vestului, şi-au dezlănţuit represiunea la scară globală. Prigonesc oameni şi îi asimilează forţat din Venezuela până în Rusia, de la Ankara până în zonele depopulate de creştini din Orientul Mijlociu, ca şi de la Teheran până în regiunile uigure sau Hong Kong. Iată subiectele pe care, dacă şi-ar iubi realmente democraţiile, ar trebui să le abordeze, urgent, liderii G7. Dacă priceperea şi hotărârea le-ar depăşi vanitatea şi abulia.