1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Trump? Clinton? Sau nici unul?

Mi s-a cerut ultimativ să explic cine, în proximele alegeri prezidenţiale americane, e „Vadim”. Şi cine, deci, este „Iliescu”. Sau, altfel spus, să identific răul ce mai mic şi să îi spun pe nume. Trump? Sau Clinton?

E, după cum mi s-a explicat amănunţit, o întrebare cheie. Înspăimântat grav în primă fază, am replicat sec că, nefiind cetăţean american, sunt fericit că nu sunt obligat să-i dau răspuns la urne. Simţul datoriei de formator de opinie flatată că e solicitată m-a îndemnat, în plus, să reiterez ce-am reliefat în repetate rânduri. Şi-anume că nu-i consider eligibili pe candidaţii la preşedinţia SUA.

Pe nici unul din ei. Căci, pe de o parte, îmi repugnă violent accesele de intoleranţă faţă de minorităţi şi manifestările de alarmantă imaturitate intelectuală şi afectivă ale lui Donald Trump. Inteligenţa lui pare a lăsa mult de dorit. La fel respectul său faţă de „celălalt”, modul în care şi-a selectat o parte din colaboratori ca şi maniera în care a înţeles să lupte în campania electorală.

Şi, mai cu seamă, îmi pare cu totul răvăşitoare inepţia definitivă a neoizolaţionismului pe care, în lipsă de program, le-a promis republicanul americanilor, la pachet cu o slăbire a NATO care l-ar face fericit pe neoimperialul Putin.

Pe de altă parte mă pun serios pe gânduri acuzele grele de malversaţiuni legate de fundaţia familiei Clinton, cea înfometată de valizele cu bani ale unor tirani de pe mai toate meridianele rămase de islamizat în ritm alert. Ajuns aici am încercat să determin ce le va da oare americanilor mai mult de furcă la candidatura democratei. 

Sunt oare învinuirile multiple de corupţie, de neglijenţă grosieră, de pacifism inept şi laşitate, punând în pericol vieţile multor americani ori de prieteni ai SUA de care, demonstrabil, s-a făcut vinovată ex-şefa diplomaţiei americane? Ori sângele pătându-i mâinile de secretară a Departamentului de Stat, după adoptarea unor decizii fatale în Siria şi în Libia sfâşiată, din cauza deficitarei diplomaţii a lui Obama, de dictatura gadafistă cot la cot cu totalitarismul genocidal al teroriştilor ISIS? Toate acestea, fără îndoială. 

Îi chinuie simultan pe americani conştiinţa că democraţia nu poate funcţiona în condiţii de impunitate politică, la urne, a demnitarului penal, corupt, incompetent? Probabil mai puţin, deşi în dilema în cauză ar putea fi criteriul esenţial, tranşant. 

I-au deranjat însă, mi-e clar, considerabil, vecinităţile controversate ale familiei Clinton, apropierea ei greu de justificat de colaboratori şi amici suspecţi nu doar moral, cu acte şi decizii. De pildă opţiunile Humei Abedin. Care, ca mână dreaptă a doamnei Clinton, n-a găsit ani la rând cu cale să se distanţeze de familia ei saudită, puternic implicată ideologic şi financiar în revoluţia islamistă globală, în wahabitism şi în expansiunea doctrinei profesate de o organizaţie numită Frăţia musulmană.

În fine, îi va fi iritat pe mulţi, puternic, demonizarea sistematică, în presă, nu doar şi nu atât a candidatului republican, cât a electoratului său perpetuu ridiculizat, ba ca neghiob, ba ca rasist, ori înfierat ca prea creştin, prea alb, prea heterosexual. Detestă americanii rasismul, în marea lor majoritate? Aşa vreau eu să sper. În fapt, sunt sigur că-l resping.

Dar nu atât pentru că rasismul e o inepţie, cât, în special, din cauză că este cât se poate de nedrept. Or, cei neorbiţi de cine ştie ce prejudecăţi, pasiuni ori de ideile fixe ale unui establishment de stânga care se simte pe drept cuvânt ameninţat, nu văd de ce nu ar fi inflamaţi de altă nedreptate. De cea făcută, bunăoară, de comentatori grupurilor, just sau eronat considerate "majoritare"? Invectiva, am spus-o în mai multe rânduri, nu ţine loc de argument. Anti-trumpiştii militanţi revendică mai mult decât un cec în alb din partea electoratului american. Un cec în alb se acordă în temeiul prezumţiei de corectitudine. Clinton n-are cum beneficia de ea.

Dar dacă democrata reprezintă răul, nu e posibil să fie, totuşi, apreciat ca fiind mai mic? Să i se distribuie deci rolul atribuit lui Ion Iliescu în confruntarea sa milenară cu ex-aliatul său, Vadim? Să se uite că, de-ar reveni la Casa Albă, Hillary ar face-o în calitate de preşedinte anemiat puternic, poate chiar paralizat din capul locului de Servergate şi Emailgate?

Că Hillary e „răul cel mai mic” încearcă să-i convingă pe americani anti-trumpiştii moderaţi. Dar publicul ţintă al anti-trumpisului extrem sau ponderat, în speţă nehotărâţii din state-balama precum Florida, va judeca probabil intuitiv, sumar, reducţionist când, la urne, va recapitula trăsăturile ce alcătuiesc profilul candidaţilor.

Cei care, ca mine, nu-i consideră eligibili nici pe el şi nici pe ea, s-ar putea orienta în funcţie de vicepreşedinţi. Alţii, pentru că n-a reieşit clar că Trump e chiar fascist şi vrea să îngroape realmente, definitiv, democraţia, îi vor acorda, eventual, republicanului un beneficiu al îndoielii, plasând mai multă greutate negativă pe fapta ei şi a establishmentului cel detestat plenar, decât pe vorba lui. Şi este foarte greu să se afirme că acest criteriu e absurd. 

Important e, până la urmă, nu ce anume cred formatorii de opinie, ci cum îşi vor trata dilemele alegătorii încă nehotărâţi. Cât timp clivajul în sondaje rămâne redus şi se anunţă o cursă cap la cap, am toate motivele să cred că se va confirma odată în plus tendinţa electorală verificată în Brexit şi în alegerile din sudul,  nordul, centrul şi estul Europei. Sondajele greşesc, se pare, sistematic. Populismul are tendinţa, mai nou, să se impună pretutindeni. Trump are deci mari şanse să câştige.

Autor: Petre M. Iancu